Alina Nedelea – Șoseaua Cățelu 42 – un roman al căutării

Cu Șoseaua Cățelu 42 si Alina Nedelea a fost cam asa. La prima vedere titlul Șoseaua Cățelu 42 nu m-a convins, dar mai era și poza, o copilă zâmbitoare, în haină de militar de prin anii ’90, cu arma în mână, plus un fundal gri de bloc. A fost suficient ca să mă facă să citesc prezentarea de pe ultima pagină, care prezentare m-a convins să citesc imediat romanul.

Roman care a făcut ca două săptămâni după aceea să nu ratez întâlnirea organizată de editura ALLFA cu Alina Nedela și cititorii. Nu de alta dar vroiam să îmi confirm sau să îmi infirm niște intuiții legate mesajul romanului, de ceea ce stă în spatele poveștii.

Șoseaua Cățelu 42 e romanul de debut al autoarei, un roman autobiografic de o sinceritate dezarmantă care povestește secvențe din viața adolescentei și a tinerei, o perioadă ce coincide cu momentul căderii comunismului și surprinde mai ales atmosfera de libertate absolută, de entuziasm un pic anarhic și patologic din anii ’90 atunci când aveam impresia că orice e posibil.

Amintirile din “epoca de aur” povestea cocoșului Cucurigu ținut pe balcon în așteptarea prânzului de Paște, povestea desenelor animate văzute la televizorului alimentat de la bateria de mașină, pe de o parte, emoția, greu de înțeles acum, a primei perechi de blugi, pasiunea pentru “pâinea turceacă” ori obsesia de după ’90 (pe care nu sunt convins că toată lumea a depășit-o) de a cumpăra mâncare în neștire ca să fie acolo și să nu mai vezi frigiderul gol, sau fascinația pe care am resimțit-o toți la prima ieșire în Occident imediat după schimbarea regimului, pe de altă parte sunt doar câteva din exemplele care fac din roman un document interesant și autentic și din punct de vedere socio-istoric.

Adică mai simplu spus, Alina Nedelea surprinde cu mult realism secvențe autentice de viață dintr-una din cele mai interesante perioade a istoriei recente a României.

Dar nu asta e miza romanului, Alina scrie de fapt despre ea și pentru ea, tot restul e decor. Șoseaua Cățelu 42 e de fapt o poveste despre mame si fiice, o poveste care vorbește mult despre avort, o realitate tristă pentru epoca respectivă, în acvelași timp o realitate care a făcut și face parte din viața celor trei personaje.

Alina Nedelea află la un moment dat că cea pe care o credea mamă îi e de fapt bunică, o cunoaște însă și pe mamă care joacă până la un punct un rol ambiguu de mătușă foarte apropiată. Mai mult, Alina a venit pe lume din încăpățânare, în ciuda tuturor încercărilor mamei sale de a întrerupe sarcina. Cu o generație mai devreme, povestea le avea ca protagoniste în roluri similare, pe bunica, și pe mama Alinei… Și pentru că în familia autoarei fetele se pare că au de fiecare dată o poveste aparte, fiica autoarei a venit prin surprindere, confirmând existența unui procent de eroare în cazul anticoncepționalelor.

Spuneam în titlul articolului că e un roman al căutării, un roman al descoperirii identității. Autoarea spune chiar că romanul a fost un exercițiu de eliberare și în același timp de împăcare cu istoria ei personală și mai ales cu mama, cu cea pe care nici acum nu reușește să o înțeleagă pe deplin, dar pe care a învățat să nu o mai judece și să o ierte.

Romanul, scris sub forma un pseudo-jurnal, are un ritm alert și interesant, povestea e de-a dreptul captivantă iar personajul te cucerește chiar dacă face niște chestii și imorale și ilegale. Cititorul va fi însă puțin dezamăgit pentru că de la un punct încolo Alina nu mai continuă povestea, care devine tot mai interesantă, a vieții din Italia ci revine la povestea mamei și a fiicei. Dacă la început în primele secvențe apare alături de mama-bunică care după doar două pagini moare, finalul, un epilog datat 2007 e mult mai senin, cu Alina și mama ei răzând în fața blocului din Șoseaua Cățelu 42.

Întâlnirea cu Alina Nedelea a stat sub semnul unei dezarmante sincerități, aceeași sinceritate de care vorbeam și în cazul romanului. Alina e plină de viață, expansivă, cu un umor subtil și neașteptat, deschisă exact ca și personajul din Șoseaua Cățelu 42.

Alina a povestit o serie de detalii care te pot face să înțelegi mai bine romanul și ce e în spatele lui. În acest sens, a vorbit cu foarte multă emoție despre relația dintre fiice și mame, o relație pe care a încercat să și-o limpezească scriind romanul, dar pe care a început să o vadă și înțeleagă altfel abia după ce a avut-o pe fiica ei, Eva. Tot Eva, cu entuziasmul ei, e cea care a făcut-o să redescopere frumusețea României.

Dacă dragostea copiilor pentru părinți e necondiționată, dragostea părinților și instinctele respective se învață spune Alina cu sinceritate.

Despre trecut și alegerile sau greșelile făcute, Alina recunoaște că dacă ar putea ar schimba cu totul întreaga ei viață, dar că și le asumă și nu e interesată de eventuale comentarii ale unora sau altora, ori de modul în care ar judeca-o, prin prisma acelor episoade.

Romanul Șoseaua Cățelu 42 e prima experiență literară a autoarei. Povestea în sine e încheiată, dar nu e exclus ca pe viitor Alina să revină cu o altă carte, în măsura în care nevoia sau inspirația vor fi pe acolo. Eu unul aș citi cu mare plăcere și interes o continuare a “aventurilor Alinei”, chiar și peste 5 sau 10 ani.

Sincer să fiu văd un potențial foarte interesant de film în toată povestea asta, iar Alina, cea care deține drepturile în acest sens cred că nu ar spune nu unei asemenea provocări.

Am mai scris despre romanul Șoseaua Cățelu 42 și despre întâlnirea cu Alina Nedelea. Puteti comanda volumul aici.

Mi-e greu să găsesc o încheiere potrivită. Nu pot decât să vă recomand romanul, nu e doar un alt roman despre România anilor ’90, e o experiență personală, un exercițiu de autocunoaștere, și asta se simte.