Amos Oz – Să nu pronunţi: noapte

O subtilă şi delicată poveste de dragoste, Să nu pronunţi: noapte, romanul publicat de Amos Oz în 1994, e în primul rând un roman de atmosferă, o poveste ce se pierde în ritmul implacabil al deşertului.

Noa şi Teo, cuplul al cărei existenţă e un un dans în doi, pare ajuns într-un moment al contratimpului. Amos Oz îi învesteşte cu funcţia de naratori, capitolele romanului, destul de multe, fără nume şi fără vreo numeroatare, sunt redactate alternativ din perspectiva lui Teo, cel care deschide romanul şi Noa, cea care va oferi punctul final, o pseudo concluzie, un nou echilibru al relaţiei.

Ritmul vieţii din micul oraş Tel Keidar se schimbă după ce unul dintre elevii liceului, Emanuel Orvieto, îşi pierde viaţa într-o întâmplare ce nu va fi niciodată pe deplin clarificată, dar despre care se ştie că e legată de consumul de droguri. Tatăl lui, bogat om de afaceri stabilit în Nigeria, doreşte să înfiinţeze în memoria fiului său un centru de recuperare pentru tinerii dependenţi de droguri. Noa, pe care Emanuel o aprecia foarte mult (fără ca ea să aibă habar de asta) îşi va asuma rolul de a conduce demersurile administrative, un rol inedit pentru ea, o persoană mai degrabă lipsită de simţ practic.

Acesta e însă doar subiectul-pretext, cadrul pe care Amos Oz construieşte şi rafinează romanul Să nu pronunţi: noapte. Subiectul, povestea centrală e de fapt dragostea dintre Noa şi Teo pe care cititorul o descoperă treptat de la primele intâlniri care l-au făcut pe Teo, un singuratic convins să renunţe la tot ce însemna viaţa lui în acel moment, până la realitatea actuală în care cei doi ştiu şi simt că au ceva care îi leagă dar cu toate au ajuns să fie aproape doi străini, şi asta fără nici un motiv anume.

Timpul şi spaţiul sunt relative în romanul lui Amos Oz, cititorul are ocazia de a descoperi treptat întâmplări relevante din viaţa lui Teo, dar şi din cea a lui Noa, întâmplări care pot explica, din punct de vedere psihologic, punctul în care a ajuns fiecare dintre ei în devenirea personală, dar şi evoluţia relaţiei lor.

Teo, un arhitect-proiectant cu o carieră de succes în America Centrală, acolo unde se bucurase de toată libertatea de care putea dispune, este cucerit de Noa, o profesoară de literatură cu 15 ani mai tânără decât el, pe care va alege să o urmeze, el cel care nu ăşi luase niciodată vreun angajament faţă de o femeie, în micuţul oraş Tel Keidar la marginea deşertul. În momentul în care se desfăşoară acţiunea, cei doi au 60, respectiv 45 de ani, un detaliu relevant pentru a înţelege dinamica şi poate maturitatea care îi va ajuta să se regăsească.

De altfel, în ceea ce priveşte detaliile biografice, Oz oferă toate informaţiile pentru ca un psiholog, mai mult sau mai puţin amator, să poată face o mică analiză a relaţiei dintre cei doi. Nu vreau să stric plăcerea lecturii, aşa că nu voi intra în detalii.

Să nu pronunţi: Noapte (Al tagidi laila, în original, Don’t Call It Night, în engleză) poate fi considerată o adevărată “comedie umană” pentru că autorul reuşeşte să contureze într-un mod unic fiecare din pesonaje, indiferent de importanţa acestuia pentru poveste, ori de numărul de pagini în care apare. Iar asta contribuie la crearea unei atmosfere aparte, a unei lumi ce trăieşte la marginea deşertului, în acelaşi timp sub presiunea, dar şi sub protecţia lui.

Aşa se face că un roman în care aparent nu se întâmplă nimic, un roman ce pare că surprinde un moment de “stand-by” al existenţei, să fie unul extrem de dens, un roman de atmosferă, o atmosferă de care ajungi să te simţi aproape subjugat.

Pentru mine a fost o lectură plăcută tocmai datorită acestei atmosfere, a ritmului în care personajele îşi desfăşoară viaţa cotidiană, dar şi a unei doze de umor şi de absurd cu care se joacă autorul, uneori într-un mod neaşteptat. Şi pentru că am amintit de ritm, nu pot să nu menţionez şi muzica, referirile la piesele lui Sschubert, de exemplu, dau întregii proze o senzaţie de muzicalitate ce pare chiar să coordoneze întreaga poveste..

Să nu pronunţi: noapte de Amos Oz a fost publicat în limba română la Editura Humanitas Fiction în 2010 şi 2013, în colecţia Raftul Denisei cu o traducere din ebraică de Marlena Braeşter.