Bohren & der Club of Gore – umbrele fosnesc

Ieri seara The Silver Church Club era scufundat in intuneric. Toate luminile, stinse, peste tot, lumanari de culoare rosie – un set-up perfect pentru muzica celor de la Bohren & der Club of Gore. Un zambet incantat mi s-a desenat pe fata, era un decor pe care-l imaginasem in secret dar il si vedeam ciobindu-se de realitatea luminilor de pe scena… Ar fi fost pacat, pentru ca dincolo de Dark Jazz, Ambient sau alte etichete muzica aceasta este o stare de spirit, o emotie facuta pentru a fi traita intr-o anumita ambienta eleganta, sunete care sunt cel mai bine savurate in singuratate si in umbra.

Am intrat in club undeva la o ora dupa cea anuntata pentru acces, poate pentru prima data pe fuga, si am ocupat un loc in fata, asteptand trupa din deschidere, Discordless. Nu stiu unde am inteles eu gresit, dar cand am auzit Discordless, ma asteptam sa-l vad pe Marius Costache pe scena, in realitate a fost vorba doar de muzica difuzata direct din boxe, insotita de proiectii video, deci de o auditie nu un concert propriu-zis. Mai mult nu cred ca as avea ce adauga, de altfel mi-am dat seama destul de tarziu de starea de fapt.

La un moment dat, 4 personaje imbracate in costume negre s-au strecurat pe scena si au inceput, fara nici o introducere. Remarcam absenta luminii, nu era totala pentru ca fiecare membru al trupei avea deasupra capului cate o sursa de lumina care isi schimba culoarea, dar care lumina cu precadere instrumentele si cel mult mainile, chipurile celor de pe scena fiind ascunse in umbra. Efectul era suprarealist, straniu, aveai impresia ca muzica palpita, animata de un personaj misterios care nu se afla acolo. Jocul de scena era unul lent, de parca trupetii erau niste papusi, manevrati din culise de niste fire invizibile.

Dupa ce inceputul fusese facut si intrasem in atmosfera, Christoph Closer a salutat simplu publicul, “We are Bohren & der Club of Gore and we’re from West Germany”, si a anuntat a treia melodie, de pe ultimul lor album – “Zombies Never Die”. Daca primele doua melodii imi induceau mai mult o stare de tristete melancolica, incepand de atunci am inceput sa sesizez si sa gust latura intunecata. Simteam o umbra pe urmele mele, o rasuflare rece in ceafa de care nu aveam scapare. Tobele sunt cele care contribuie cel mai mult la atmosfera terifianta, sunetul lor care cade implacabil, hipnotic. In final, unul dintre trupeti era prabusit peste clape, de parca isi daduse sfarsitul – stiu ca comparatiile si trimiterile lynchiene sunt supra-uzitate cand e vorba de Bohren, dar nu am putut sa nu nu-mi aminesc de Llorando din Mulholland Drive, partea in care desi cantareata se prabuseste pe scena si este scoasa afara, muzica continua – no hay banda, nu este nici o trupa, totul este o iluzie.

Pana la final, cu foarte putine interuperi din partea lui Christoph cand mai comunica cu publicul, m-am simtit ca intr-un Berlin noir care exista doar in imaginatia mea, invesmantat in dantela neagra, plin de pericole, capcane si coridoare intunecate. Fumul de pe scena creiona prezente bizare, de cosmar. Este unic acest melanj de tristete, nostalgie, ca a unei dorinti neimplinite de prea multa vreme, si de teama subtila, fara nume. Eram intr-o lume a mea, fiecare cred ca era intr-o lume a lui, si de data aceasta nu ma intalneam cu cei de langa mine, as fi putut la fel de bine sa fiu singura in fata scenei.

Va las cu un setlist si cateva cadre, cu o mentiune pentru o parte a fotografilor prezenti la concert, mai exact cei care s-au gandit sa foloseasca blitzul – nu stiu ce urmareati sa faceti, dar va spun ce ati reusit: sa stricati atmosfera atent pusa in scena pentru cei prezenti, sa deranjati, probabil, trupa, si sa obtineti niste cadre reci, golite de continut. Nu ati inteles nici muzica, nici fotografia.

A.

Setlist:

1. Staub
2. Unkerich
3. On Demon Wings
4. Zombies Never Die
5. Schwarze Biene
6. Painless Steel
7. Grave Wisdom
8. Prowler
9. Beileid
10. Constant Fear
11. Midnight Walker

[portfolio_slideshow]