Cei doi domni din Bruxelles, cel mai recent volum de nuvele publicat de Eric-Emmanuael Schmitt, apărut şi în limba română, la editura Humanitas Fiction va fi lansat astăzi 15 iulie în cadrul unei întâlniri ce are loc la Librăria Humanitas Kretzulescu de la ora 19.

Într-o prezentare a acestor nuvele, autorul spunea: “Cu toţii trăim două vieţi, cea reperabilă prin fapte şi cea imaginară… Iată tema acestui nou volum de nuvele: vieţile virtuale care însoţesc temeiul unei vieţi reale.“

Cei doi domni din Bruxelles, Câinele, Triunghi amoros, O inimă sub cenuşă, Copilul-fantomă, nuvelele incluse în acest volum, plasate în epoci şi locaţii diferite, cu subiecte ce nu aparent nu au nici o legatură, au totuşi ceva în comun.

Am fost tentat să spun că acel ceva e dragostea, sau fericirea, dar e mai mult de atât, e vorba de încercarea de a se defini, de a-şi găsi identitatea. Fireşte, dragostea e o modalitate de a o face, fericirea (în sens metafizic) sau poate liniştea, e unul din obiectivele acestui demers, dar cred că ceea ce îl defineşte este căutarea, neliniştea.

Eric-Emmanuel Schmitt desenează în fapt câteva destine paralele, în Cei doi domni din Bruxelles, Câinele şi Copilul-fantomă, personajele ajung într-un punct în care aleg să renunţe la luptă, e drept, chiar dacă asta se întâmplă la o vârstă înaintată, parcă această capitulare şterge sau cel puţin umbreşte deceniile în care Jean Daemens, doctorul Samuel Heymann ori Severine şi Benjamin Trouzac luptaseră şi chiar obţinuseră acel echilibru care le făcea viaţa cel puţin suportabilă, dacă nu chiar fericită. În celelalte două povestiri, Copilul-fantomă şi Triunghi amoros, autorul e mai “generos” cu personajele sale.

E drept, în dinamica şi economia povestirilor, finalul nu e neapărat relevant în aceste cazuri, sau cel puţin nu din perspectiva planurilor autorului. Schmitt aduce în discuţie în aceste povestiri câteva subiecte destul de delicate de pe agenda secolului XXI.

Cei doi domni din Bruxelles oferă un pretext interesant pentru o eventuală discuţie legată de dragoste şi căsătorie, de acceptarea căsătoriilor cuplurilor de acelaşi sex, şi implicit de adopţiile în cadrul acestor cupluri. Pledoaria autorului pentru căsătoriile homosexuale, făcută în numele dragostei este una reuşită, trebuie să recunosc. Pe de altă parte, paralela dintre cele două cupluri e un pic exagerată, cu relaţia celor doi domni mult idealizată, în timp ce pentru cuplul heterosexual alege un exemplu nu tocmai fericit. Nuvela în sine e însă una reuşită.

Câinele care salvează umanitatea doctorului Heymann, nu trebuie neapărat să fie un câine. În cele mai grele şi dezumanizante experienţe omul îşi poate găsi un punct de sprijin, o salvare sufletească în aproape orice. În cazul de faţă e vorba de un câine pe care tânărul doctor îl întâlneşte în lagărele naziste şi care îl ajută să îşi redescopere umanitatea. În următoarele decenii va avea întotdeauna alături un câine din aceeaşi rasă, căruia îi dă acelaşi nume. Până când nu mai are putere să o ia de la capăt cu un nou pui… şi se sinucide. Mai în glumă, mai în serios, e foarte clar că un pic de terapie ar fi putut face viaţa doctorului Heymann mult mai bună.

Triungh amoros e o poveste cu Mozart. Povestea reală a pasiunii pe care baronul von Nissen o avea pentru muzica defunctului Wolfgang Amadeus, o pasiune care îl determină să se căsătorească cu văduva lui, Constanze. Aşa cum ştim, Mozart a murit sărac la 35 de ani, muzica lui a fost descoperită abia peste vreo două decenii, tocmai datorită eforturilor lui von Nissen. Astăzi, când există suficient de mulţi oameni care trăiesc şi respiră pentru un anumit artist sau sportiv pasiunea lui van Nissen parcă nu mai e atât de ieşită din comun.

O inimă sub cenuşă e o povestire de un cinism romantic deosebit. O mamă consideră că inima fiului ei aflat în moarte cerebrală în urma unui accident a fost “furată”, chiar dacă îşi dăduse acordul ca organele să îi fie prelevate. O altă mamă îl răpeşte pe cel căruia i-a fost transplantată inima ficei ei, consideră că de fapt fiica lui continuă să trăiască prin acesta. Ideea ar fi că fatalitatea vieţii trebuie acceptată ceea ce înseamnă, din perspectiva autorului, să accepţi şi că moartea poate oferi un alt început, prin transplant.

Copilul-fantomă e o pledorie pentru viaţă, pentru asumarea responsabilităţii şi în acelaşi timp un semnal de alarmă asupra tendinţei medicinei moderne de a se baza pe calcule matematice, economice, pur statistice, atunci când calculează şansa de viaţă a unui om şi mai ales de a lua decizii bazându-se strict pe asta, pierzând din vedere faptul că realitatea poate oricând să contrazică statistica.

La finalul volumului autorul a inclus încă de la această primă ediţie Jurnalul de scriitură, câteva pagini care completează experienţa de lectură şi oferă cititorului o descifrare în cheia aturului a acestor cinci povestiri.

Cei doi domni din Bruxelles de Eric Emmanuel Schmitt a fost publicat de editura Humanitas Fiction, în traducere de Simona Brânzaru.