Am citit şi eu Cimitirul de Teleşpan

Cimitirul, romanul de debut al lui Adrian Teleşpan poate fi considerat romanul anului 2013 în România. Cititorii Bookaholic l-au ales “Cea mai bună carte românească din 2013” în timp ce pe Hyperliteratura romanul a fost considerat de public “Cartea anului 2013”.

Prezentat ca “primul roman gay românesc”, recomandat de o mulţime de oameni de televiziune şi presă şi de actori, amici şi foşti colegi ai autorului, Cimitirul a devenit “viral” ca să folosesc un termen din online, un termen potrivit de altfel pentru că Teleşpan chiar spunea pe undeva că facebook a jucat un rol esenţial în promovarea romanului.

Cronicile şi mai ales impresiile şi părerile despre Cimitirul au fost în bună parte de un entuziasm extaziat mai degrabă fără acoperire, dar nu au lipsit nici analizele argumentate care desfiinţau romanul.

Nu am prins şi nici nu am fost prins de “fenomenul Teleşpan” motiv pentru care am şi citit abia acum romanul, după ce am primit asigurări că e cel puţin lecturabil.

Tocmai pentru că s-au scris suficient de multe lucruri şi pro şi contra, unele chiar mai elaborate decât e cazul, o să mă rezum la câteva simple consideraţii.

UPDATE: (am realizat că nu toată lumea a citit deja romanul)

Cimitirul spune povestea lui Adrian Green, un român plecat în UK pentru că în ţară nu îl motiva nimic şi pentru că în România nu e prea cool. Adrian e în primul rând gay şi abia apoi orice altceva.

Pentru că işi dorea să aibă posibilitatea de a se despărţi de tipul cu care stătea (român şi el, cel care îl adusese din ţară) ajunge la concluzia că trebuie să lucreze pe undeva. Aşa că se să se angajează administrator, sau mă rog, un fel de secretară, la un cimitir care se afla fix peste drum de apartamentul în care locuia.

Chiar dacă există şi discuţii şi întâmplări care nu au legătură cu asta, de fapt totul se învârte în jurul homosexualităţii lui Adrian Green şi a relaţiilor lui cu diverşi.

Din punct de vedere strict literar Cimitirul e probabil mai bun decât multe dintre apariţiile curente din literatura românească, totuşi nu convige foarte tare (se mai scoate pe alocuri cu un umor destul de ok, dar asta nu ţine de valoarea literară).

Tema homosexualităţii, chiar dacă e primul roman gay românesc (nu ştiu cum vine asta roman gay, am citit şi eu la oameni ma în temă) e excesiv şi in mod gratuit etalată mult prea explicit, fie “programatic” fie “în căutarea autenticităţii”.

Dincolo de asta, povestea în sine e atractiv construită (cititorul e plimbat prin tot felul de întâmplări, locaţiile şi personajele sunt nepărat ieşite din comun)  dar, în acelaşi abundă în clişee şi locuri comune. Anunţate de altfel de autor în prefaţa extrem de scurtă ca fiind cele opt idei mari care stau la baza cărţii. Eu am reţinut doar câteva dintre ele: oamenii pot fi mai buni, dacă vor; toţi oamenii sunt egali; Dumnezeu există acolo unde îl punem noi şi nu în ultimul rând, suferinţa e cel mai bun şut în cur când vrei să schimbi ceva cu adevărat.

De altfel, pe lângă scenele de sex, pasajele filosofico-sentimentalisto-psihologice sunt cele mai greu de digerat.

Succesul romanului nu are de fapt legătură cu literatura, cu cât de bun sau de prost e Teleşpan ca scriitor. Succesul a fost asigurat în primul rând de subiect, adică de homosexualitate, apoi de limbajul libertin (e de necrezut că în secolul XXI publicul de la noi continuă să fie fascinat de apariţia anumitor cuvinte pe hârtie) şi nu în ultimul rând de “influencerii” care au făcut ca romanul să devină o modă.

(Sunt convins şi că mulţi cititori de ocazie s-au declarat fani pentru a evita discuţii de genul “Nu-ţi place Cimitirul, pfoai, eşti un retrograd. Ia spune, nu-i aşa că eşti si homofob? Vai de capul tău!”).

Chiar dacă are forma unui pseudo-jurnal şi poate lăsa iluzia “autenticităţii”, Cimitirul e o colecţie de întâmplări, poveşti, locuri şi personaje puse laolaltă în cel mai artificial mod cu putinţă. La drept vorbind dacă Adrian Teleşpan a construit atent romanul şi nimic nu e lăsat la voia întâmplării, (de la angajarea în cimitir, până la finalul “surpriză”), trebuie să recunosc că a făcut o treabă inspirată şi e foarte probabil că, urmând aceeaşi reţetă va reveni cu alte romane cu priză la public.

Nu ştiu cât e de trist, sau nu, faptul că o poveste de genul ăsta ajunge să se bucure de atât de mult succes. Nici nu ştiu dacă e neapărat trist, cred că ţine de “imaturitatea” literaturii române, o literatură aflată încă în etapa în care publicul se “şochează” de forme şi expresii demult încercate, abuzate şi depăşite în literatura universală. (Da, asta e cam trist.)

Pe de altă parte o carte nu e decât o carte printre alte milioane de cărţi, avem de unde alege, chiar dacă marketingul agresiv combinat cu “opinia publică” şi moda încearcă să impună anumite titluri.

 

Ca să încerc o concluzie, nu recomand în mod deosebit Cimitirul, mai ales dacă aveţi o problemă cu limbajul licenţios gratuit şi scenele de sex, dar sper să reuşiţi să treceţi peste asta dacă vă interesează literatura ca fenomen cultural şi social.

P.S. Florence + The Machines – Shake it out asta e piesa care deschide romanul. Nu întâmplător.