Cu ce rămân din 2014? Cu 24 de interviuri.

Anul acesta, în locul articolului retrospectiv cu cifre şi statistici, propun o scurtă trecere în revistă a interviurilor pe care le-aţi putut citi în ultimele 12 luni.

Şi asta nu doar pentru că trec eu printr-o perioadă în care timpul şi mai ales energia îmi lipsesc aproape cu desăvârşire (dovadă fiind şi foarte puţinele articole scrise în ultimele săptămâni).

A fost un an interesant pentru Citadinul, cu primele parteneriate, cu apariţii pe câteva afişe, cu primele coferinţe dedicate online-ului şi new media şi chiar cu o scurtă aventură “blogosferică”.

(Nu, nu vorbesc la persoana a 3-a despre mine, mă refer acum la ce s-a întâmplat cu siteul, viaţa mea e altă poveste şi mai ales, este în altă parte).

Ca să ajung însă la subiect, din tot ce am scris în 2014, cel mai mult ţin la cele 24 de intervuri, cu amintiri si sentimente speciale legate de fiecare.

Tehnic vorbind, inerviurile au apărut în doar 10 luni, de la începutul lui februarie până pe final de noiembrie, 7 dintre ele sunt şi în engleză, iar unul din apare în trei variante, română, engleză şi franceză.

Am ales din fiecare câte un fragment, ceea ce în multe cazuri a fost o provocare extremă. Chiar dacă nu cred că e cazul să o fac, precizez că titlurile duc la pagina interviului.

 

Vreau să le mulţumesc tuturor celor care mi-au dat ocazia de a realiza interviurile, prieteni, apropiaţi ai trupelor, manageri, organizatori de concerte şi nu în ultimul rând artiştilor pe care i-am contactat uneori direct. Mulţumesc.

 

Acestea fiind spuse, vă las cu cu cele 24 de interviuri din 2014, şi vă dau întâlnire pentru a doua parte a lunii ianuarie cu primul interviu din 2015.

 

Interviu cu Hidden Orchestra – Joe Acheson (ro/engl)

Cu cât călătoresc mai mult, cu atât realizez că oamenii sunt în esenţă aceiaşi peste tot, dacă aduci lucrurile la un punct strict uman, le pasă de dragoste, familie şi siguranţă, și răspund în același fel la frumusețe și bunătate. Există diferențe culturale minunate și fascinante, care trebuie să fie celebrată și de care trebuie să ne bucurăm, dar dincolo de toate astea muzica și oamenii sunt la fel peste tot.

Sebastian Spanache – Imi place sa descopar, in fiecare zi, o trupa noua

Foarte interesant mi s-a parut invatatul instrumentului cu multitudinea de mici subtilitati implicate, explorarea dexteritatii si celor doua mari sfere, cea a ritmicului si cea a armoniei; in schimb prea putin interesant mi s-a parut executarea unor lucrari doar de dragul de-a le executa, fara a intelege in deplin ce se intampla, nici din punct de vedere stilistic si nici interpretativ. Cred ca in momentul in care mi-am dat seama ca exista si altceva pe langa “simpla” citire, memorare si interpretare a unei lucrari – si ca acea altceva este intr-adevar o lume imensa din toate punctele de vedere – am luat decizia sa ma arunc in lumea jazz-ului.

Interviu cu Thy Veils – Daniel Dorobantu

Daca artistul sustine in viata sa una sau mai multe dimensiuni specifice, acestea se vor regasi si transmite in ceea ce face. Personal, sunt foarte interesat de dizolvarea senzatiei de sine, lucru ce se produce deseori cand lucrez adancit in muzica sau altceva; am gasit ca aceast lucru este subliniat in multe traditii spirituale si este un element central in diversele practici.
“Excursii in acela de care lucrurile nu se pot indeparta” (Alan Watts, Dao – calea ca o curgere de apa) este expresia pe care o asociez cel mai usor cu Thy Veils.

Interviu The Boxer Rebellion – Piers Hewitt (ro/engl)

Filmul, așa cum au ieşit lucrurile, a fost o experiență amuzantă. Cât de mulți oameni ajung să joace într-un film de Hollywood, fără absolut nici o experienţă anterioară! A fost ciudat, dar chiar ne-am distrat foarte tare și experienţa ne-a adus foarte mulţi fani, aşa că nu aş schimba-o cu nimic. Cele 45 de minute de pe covorul roşu în Leicester Square la premiera filmului vor rămâne cu mine pentru totdeauna. O distracţie genială. În ceea ce priveşte muzica noastră şi serialele TV cred că muzica noastră e potrivită pentru acel mediu. Da, am fost norocoși în unele cazuri şi muzica a apărut datorită contactelor pe care le avem, dar per ansamblu cred ca înregistrările noastre vorbesc de la sine. Cea mai mare parte din muzica noastră “funcţionează” mai bine alăturată unor imagini. Este probabil unul din lucrurile pentru care sunt cel mai mândru legat de trupa asta, faptul că o trupă ca a noastră a găsit calea spre ecranele oamenilor.

Exit Oz – Interviu cu Alex Iovan

Dacă atunci când eram doi oameni influențele erau multe deja, acum între patru melomani avem și mai multe și mai diverse. Nefiind în căutare de etichetări prestabilite, noi nu ne-am propus să cântăm un gen anume, ceea ce ar fi fost ca și când ne-am pune să colorăm o carte de colorat. Și mie nu mi-au plăcut alea deloc când eram mic, preferam un maculator.
Dorothea l-a înlocuit pe Luci, deci synth în locul chitării, și a adus multe stări pe care noi nu le exprimam în trupă până atunci, iar Seba a umplut un gol care ne-a făcut să sunăm mult mai articulat.

Interviu cu Rone – despre expoziţia Visători de la Galeria IX

Am traversat diferite perioade in care am abordat mai multe stiluri, insa radacinile a ceea ce am pictat si pictez se afla in zona minimalismului si a expresionismului abstract. Cautarile mele s-au axat in special pe gasirea de solutii plastice originale si variate, de la o colectie la alta si uneori, de la o lucrare la alta. Am incercat sa “jonglez” cu stilurile si cu rezolvarile plastice. Astfel, un raspuns strict la intrebare ar fi: o jonglerie cu formele si culorile in cautarea acelui frumos necunoscut, dar intuit, de la grantia dintre figurativ si abstract.

Interviu: Eva Sánchez Martz – Dansul este o experiență totală (ro/en)

Cirque du Soleil a intrat pe neaşteptate în viaţa mea, nu îl căutam dar m-au găsit ei pe mine, şi a devenit una din călătoriile bune din viaţa mea. Din punctul meu de vedere, Cirque du Soleil mi-a dat o nouă perspectivă asupra problemelor de producție, este uimitor modul în care fac ei spectacolele și modul în care munca în echipă creează magia. Cred că din aceste două aspecte am învățat cel mai mult.

Gerhard Hallstatt (Allerseelen) – Un trubadur printre flori de colt (ro/en)

Poate cuvântul trubadur contemporan – care face muzică și călătoreşte – ar putea fi o descriere ideală a modului meu de viață. Am fost întotdeauna fascinat de puterea muzicii, puterea, forţa ei, de asemenea de intensitatea pe care o are. Eu consider muzica un drog psihoactiv – poate fi un medicament, dar poate fi, de asemenea, o otravă: un CD excepţional sau un concert intens oferă multă energie și entuziasm celor care-l ascultă. Și poate că aceasta ar trebui să fie misiunea artistului – să creeze acea artă care să aibă o anumită putere de a vindeca, de a da putere, de a da încredere, o experiență care să îi facă pe oameni mai puternici și mai pozitiv. Desigur asta ar putea fi de asemenea o misiune imposibilă.

Interviu cu Amarthalos inainte de Signum Imperii I

In timp, Amarthalos a devenit o necesitate personala, un instrument prin care mi-am creat un univers in care sa pot experimenta diverse trairi si simtiri, apoi treptat s-a transformat intr-un experiment terapeutic as putea spune. Cu Amarthalos nu mi-am propus sa fac muzica, nu am urmat un model sau o reteta anume, am avut doar niste idei si folosind imaginatia am dat o oarecare forma unor, sa zicem asa, piese muzicale, desi acum suna pretentios spus. La inceput, in 1997, universul Amarthalos a plecat de la niste idei abstracte, o improvizatie de moment si era alcatuit din diverse zgomote produse prin diferite mijloace pe care le-am inregistrat fara a vrea sa aiba statut de eventual album.

Interviu cu 9 Fake Reasons – doza de metal din Paris (ro/engl)

Hi! Ei bine, noi cântasem în mai multe trupe de-a lungul timpului aşa că ne-am pus o întrebare simplă: De ce să înfiinţăm o trupă nouă? Au existat o mulțime de răspunsuri la această întrebare și în timpul acestei discuții am găsit o mulțime de motive stupide sau false pentru a face acest lucru. Am constatat că «Fake Reasons» ar putea fi un nume tare de trupă, dar mai lipsea ceva. Ne-am uitat după semnificația numerelor, și definiţia lui 9 ne-a atras atenția, pentru că erau ataaât de multe false motive să alegem acest număr, de exemplu: “9 este numărul atomic al fluor-ului» de câte ori veţi avea ocazia să citiţi asta într-un interviu?

Interviu cu Les Elephants Bizarres

Claudiu Stirbei: Stilul e foarte important e la fel important ca si muzica. stilul este cheia unei trupe de la imagine la muzica fara stil esti degeaba nu poti fi recunoscut si reperat de catre altii, dar cu etichetele stam mai prost. as zice ca suntem in zona alternativ pop. dar mai poti pune vreo 500 de etichete pe langa asta ba funk, ba punk, ba indie, ba rock etc. Stilul nostru s-a schimbat si se va mai schimba in timp este absolut normal si noi ca oameni ne schimbam in timp se cheama evolutie la fel si stilul nostru este intr-o continua evolutie. Dar nu ne apucam sa facem muzica cu gandul la un stil anume asta cu stilul intervine in ultima faza de productie. Incercam compozitia sa o lasam libera de stil :)))).

Interviu cu Alice Francis (română & engleză)

Muzica este alter ego-ul meu – mereu cu un pas înainte! Uneori o piesă apare aşa pur şi simplu, după care mă gândesc, da, omule! Piesa asta chiar al naibii de adevărată!

Muzica este adăpostul meu – mă simt mizerabil și apoi mă duc la repetiție – dintr-o dată mă simt mai bine.

Muzica este profesia mea – uneori, chiar nu îmi vine să cred că visul meu a devenit realitate.

Interviu cu Christophe Thys – cecilia::eyes (ro, engl, fr)

Nu am încercat niciodată să comunic cu adevărat cu publicul atunci când eram pe scenă, nu suntem nici o trupă pop, care, între piese strigă “cum vă simţiţi în seara asta?” sau “sunteţi în formă?”, cu acea nevoie narcisistă permanentă de dragoste şi recunoaştere.

De altfel i-am pasat sarcina aceasta lui Mike (chitară), prezintă trupa foarte pe scurt atunci când avem concert; suntem mai degrabă genul timit şi tăcut.

În timpul concertelor contactul cu publicul nu e ceva ce căutăm în mod special, scopul nostru este mai degrabă să realizăm o comuniune muzicală cu publicul, fără înflorituri. Ne-am păstrat spiritul Shoegaze în care mai degrabă ne uităm la pantofi și pedale atunci când cântăm, chiar dacă ne mişcăm destul de mult pe scenă :).

Pe de altă parte, ne place foarte mult să ne întâlnim cu oamenii după concerte, să schimbăm impresii şi să împărtășim sentimentele, senzaţiile fiecăruia din timpul concertului.

O discuţie cu A.G. Billig – despre dragoste, viaţă şi cărţi

Cred că există argumente pro și contra pentru ambele situații. De multe ori, prefer să merg pe jos sau să circul cu metroul în loc să stau blocată în mașină, în trafic. Observ în metrou oameni înghițiți de ecranele telefoanelor mobile și, într-adevar, în această situație, tehnologia îndepartează.Cred că ar fi mai drăguț să ne salutăm și să ne zâmbim. Insă pe de alta parte, tehnologia ne și unește. Gândește-te la prietenii noștri răspândiți pe tot globul cu care altfel ne-ar fi dificil să intrăm în contact. Cred că este, de fapt, o chestiune de discernământ. Să știm să folosim rețelele sociale în loc să le lăsăm pe ele să ne folosească. Să nu uităm că nimic nu se compară cu o îmbrățișare, o mângâiere, un dialog al privirilor și al vorbelor, pe viu. Să ne bucurăm de faptul că avem un corp care ne poate oferi experiențe minunate prin intermediul celor cinci simțuri.

Interviu cu Sergio Ponti – Dordeduh

Am fost în Timisoara poate de mai mult de 25 de ori până acum. Îmi place orașul foarte mult, îmi amintește un pic de orasul italian Bologna.

Am legat o serie de prietenii foarte frumose acolo, și am găsit niște oameni speciali. Prima călătorie a fost într-un fel o revelație pentru mine, m-a ajutat să îmi definesc o nouă perspectivă asupra muzicii și a vieţii în general. Am știut imediat că mă voi întoarce, pentru că am găsit niște oameni foarte desosebiţi.

Pot spune că în mare măsură, în România , datorită oamenilor pe care i-am întâlnit , am început să mă redescopăr și să îmi reorganizez priorităţile. O sarcină, o etapă pe care nu am încheiat-o încă, dar am pornit într-o direcţie bună în a afla mai multe despre mine însumi. Totul a început aici, așa că sunt foarte recunoscător țării voastre.

Ar trebui să vedeți fețele unora dintre colegii mei muzicieni atunci când le spun că mă întorc din nou în România. Ei cred că îmi pierd timpul. Visează întotdeuana să dea lovitura şi să ajungă să cânte în SUA. Eu mi-am găsit America în România .

Interviu cu Radu Pieloiu – Sebastian Spanache Trio

Hehe, idea a venit la o discuție de producție cu Norbert Tako (Plai), cel care a și organizat acest eveniment. Cred ca ne-am întâlnit într-o zi de luni când cei de la Snarky Puppy au lansat acele videouri cu sistem “silent” și, mai în glumă, am zis că ar fi fain un asemenea concert, iar Norbert e genul care nu zice “NU” prima oară. Plecând de la asta, am dezvoltat și a ieșit acest eveniment de care ne-am bucurat enorm. Sincer, Podul Eiffel a fost o locație secundară, nu vreau să spun care era cea principală, ca să nu eclipseze podul pe care am cântat  .

3 years of Reggaelize It! – interviu cu Filip

După părerea mea, muzica Reggae (per ansamblu) în România este mult prea underground decât ar trebui să fie. Desigur părerile sunt împărțite. Publicul de Reggae există. Ascultători există. În ceea ce privește evenimentele, publicul este destul de mic după părerea mea, dar este în creștere.

Interviu cu We Singing Colors

Da, cred ca asta e zona, in mare, dar nu ne propunem sa cantam in vreun gen anume. Daca o sa asculti piesa “Unhurt” de exemplu, ai sa vezi ca nu e deloc folk sau alternative sau cum vrei tu. Dar ca sa ne identifice sau nu:) oamenii mai bine, da, cred ca putem fi numiti o trupa de indie folk, fara a pretinde ca stim exact ce defineste 100% genul asta in ziua de azi. Lucrurile stau cam asa: daca apari intr-un clip cu o chitara rece si o voce, lumea iti zice folk, daca iti pui si o sapca in cap, devii “hipster”, daca injuri esti rap si tot asa. Ne-ar placea mai mult sa ne numim “trupa aia faina”, decat toate astea de mai sus:)

Interviu cu Vlad – ASTERO

Publicul este, dupa parerea mea, principala tinta a unei trupe. Nu cred in formulari de genul “eu cant pentru mine” sau “cant pentru placerea proprie” – daca asta e tot ce iti doresti, e de ajuns sa iti iei o chitara acustica si sa canti in sufrageria proprie pana te plictisesti. Odata ce esti intr-o trupa, cu toata investitia de timp, energie si bani care deriva din asta, nu poti sa ai alt scop decat sa-ti formezi si mentii un public devotat. E o relatie de co-dependenta, cred: o trupa conteaza pe public sa vina la concerte, sa cumpere albume si tricouri, sa raspandeasca vorba despre ea etc si publicul conteaza pe trupa sa ii distreze la cantari, sa le ofere melodii sau versuri in care se regasesc, sa ii faca, macar pentru 1-2 ore, sa uite de problemele lor si sa se bucure de muzica.

Interviu cu Angel S. – Leaver, Mytrip, Dayin (ro&en)

Eu percep toată arta ca pe o evadare din realitate, și chiar cred că avem nevoie de acest lucru în condiţiile în care viața noastră este mult prea reală, mult prea intensă. De aceea privesc oarecum cu suspiciune oamenii care folosesc arta sau muzica drept un intrument prin care să promoveze mesaje politice, cu toate acestea nu judec. Pur și simplu nu înțeleg (lucrurile în felul acesta), pentru că atunci când apăs butonul play la platane sau mp3 player… vreau doar să ajung altundeva. Nu să mi se aducă aminte cât de naşpa a ajuns lumea. Nu sunt un retard, majoritatea dintre noi nu suntem, aşa că hai să visăm un pic atâta vreme cât mai putem.

Publicul este o necesitate dacă vrei o înțelegere reală a impactului pe care îl are muzica ta. Şi eu îmi doresc asta, îmi place să cânt live, poate chiar mai mult decât îmi place să înregistrez sau să scriu muzică.

Interviu cu Mihai Moldoveanu – JazzyBIT, Paperjam, Beat Bang!

Eu cred că interes și trupe faine au fost mereu. Contează și promovarea, din ce în ce mai importantă în zilele noastre, zilele surplusului de informație. De exemplu, un concert cu o trupă faină, organizat foarte bine, va atrage un număr mare de fani noi, care vor povesti și altor oameni despre ce au văzut. De aici pornește interesul. Eu unul m-am bucurat să văd și să descopăr niște trupe foarte faine în România: Secret Chiefs 3, Nik Bärtsch’s RONIN, Cult of Luna, Mono, Hidden Orchestra, Mathias Eick, Dan Berglund’s Tonbruket, Magnus Öström Band, etc.

Interviu cu Dekadens – Andreea, Jan si Augustin

Andreea: O sa ma rezum prin a spune o teorie pe care am mai expus-o si cu alte ocazii. Cand vine o trupa straina toata lumea merge buluc, cand e vorba de o trupa romaneasca – Las’ ca-i vad pe youtube sau cu alta ocazie. Nu ne prea sustinem. Si sunt mai multe layere: public – trupa – manager de trupa – PR – booking – casa de discuri – promovare pe tv (Unde?!) – promovare la radio – aparitii in presa – costuri videoclip/studio/repetitii VS castiguri din concerte. Parca tot alergam si alergam..ca iepurele din Alice in Tara Minunilor.

Interviu – Cobzality despre muzică şi planuri pentru 2014

Florin Romascu: Cobzality este iubirea noastra fata de muzica. Tot ce stim sa facem mai bine si ce ne face piele de gaina pe la alti artisti, rezulta ca si inspiratie in Cobzality. Avem noroc ca suntem 4 compozitori din 4 zone diferite: world, electro, jazz si chill 

Robert Magheti: Incerc sa fiu cat mai cinstit vizavi de lucrul care mi-a insotit viata de cand ma stiu- Muzica. De aceea, inaintand in varsta, rezonez din ce in ce mai tare cu arta obiectiva pe care o regasesc mai degraba in muzica lumii, in electro-jazz sau ambiental, decat in zona de pop-mainstream. Poate ca Sistem va renaste candva intr-o maniera surprinzatoare chiar si pentru noi, de ce nu?

Interviu cu Bujor Stoicovici (Butterflies in My Stomach, TiPtiL)

Aş completa citatul şi el ar trebui să fie aşa: „Şcoala românească de muzică îngrădeşte muzicianul până la anihilarea bucuriei de a cânta”. Asta se poate argumenta pe câteva rânduri, dar e greu fără să dai câteva nume. Aşa ca mai bine mă credeţi pe cuvânt.

Bineînţeles că şcoala nu ar trebui să te îngrădească, ba dimpotrivă, ar trebui să te formeze şi să-ţi deschidă mintea. Şi aşa se şi întâmplă, dar nu pe aici prin România.

Eu am început la şcoala generala, intrând în ansamblul de mandoline, pentru că îmi plăcea fata profesorului de muzică. Relaţia cu fata nu s-a legat, dar am rămas cu muzica pe cap.

Azi mă bucur tare că mi s-a întâmplat deşi era să nu fie.

Acasă, părinţii m-au crescut cu audiţii de muzică clasică şi jazz, dar nu prea credeau în viitorul meu de muzician. Lucrul asta i-a determinat să mă ducă pe drumul învăţământului de „audienţă generală”, iar mie mi-a folosit teribil de mult, culmea, chiar din punct de vedere muzical şi motivele sunt două şi clare:

1. am o meserie din care trăiesc şi nu sunt obligat s-o fac din muzică. Rezultatul: cânt ce vreau eu şi când vreau eu.
2. am cunoscut oameni minunaţi pe care poate nu i-aş fi întâlnit altfel, oameni care mi-au influenţat cariera muzicală.