DBE4 – pentru totdeauna

August 21, 2012   /   byAna  / Categories :  Muzica

“Nu sunt o fana a cuvintelor mari daca nu sunt dublate de fapte, si invers, am inceput sa prefer faptele frumoase, trecute sub tacere. Anul trecut mi-am promis, dupa DBE3, ca nu o sa mai scriu niciodata despre un eveniment atat de personal, mi se parea ca orice as fi putut spune nu erau decat niste cuvinte seci… stiu ca si anul acesta prietenilor apropiati li s-a parut ingrijoratoare tacerea mea care a urmat unor concerte pe scena de la Alba Iulia, neintelegand ca sunt momente si trairi care nu pot fi exteriorizate, si dupa care orice cuvant rostit mi se pare aproape o povara.

Totusi am inceput sa-mi incalc promisiunea inca de la concertul Rome, constant, mereu nesigura (prietenii apropiati o stiu), intrebandu-ma daca insiruirea asta de cuvinte si uneori de imagini are vreun sens, pana la urma, sau daca nu cumva ceea ce simt nu ma intereseaza decat pe mine si poate ramane “scris” in mine… Cu aceeasi nesiguranta am inceput acest text acum, nesiguranta dublata de oboseala – am stat noaptea trecuta pana tarziu din nou, uitandu-ma peste cele 1000 de poze cu care m-am intors acasa, desi vorba unui prieten drag… nu fugeau nicaieri.

Am fost la toate editiile DBE, cu o singura absenta, am fost la prima editie care inca de la inceput a fost mai mult decat o “seara speciala”. Imi amintesc ca am plecat acasa indragostita de toate trupele care au fost acolo, cu o multime de mici amintiri amuzante sau emotionante, cu un sentiment general ca ceea ce tocmai se terminase a fost mai mult decat un alt concert oarecare. Sunt pasionata de muzica si concerte de aproape 10 ani – platforma DBE a fost mereu un prilej de a descoperi muzica exceptionala, de care nu mai auzisem, dar mai mult decat atat, de a-mi face prieteni care stiu ca o sa ramana pe viata. Spuneam candva ca nu am un sentiment de apartenenta, dar am fost mereu intampinata cu prietenie si caldura.

Probabil e un inceput foarte lung si ambiguu, dar simt oarecum nevoia sa justific aceasta teama de a nu fi prea emotionala fata de un lucru care in ochii celor mai multi este ceva comun, obisnuit, sau dimpotriva, prea rece din teama de a nu fi prea personala… In acelasi timp, stiu foarte putine despre genuri si incadrari muzicale, perioade si istoric, detalii si descrieri tehnice. Muzica e pentru mine ca o flacara care ma anima, si care nuanteaza imagini si peisaje interioare, mi-ar parea aproape o desacralizare sa incerc s-o demontez in componente.

Revenind la DBE4, am inceput prin a-mi anunta prezenta inca dinainte de a se contura line-up-ul, ca multi altii. Am asteptat sa treaca, uneori mai greu, alteori pe nesimtite, un an, si am pornit la drum cu niste emotii pe care le crezusem depasite. Am ajuns singura-n noapte, cu ochii la cerul incredibil de instelat… dar si cu gandul la lumea viselor. A trecut o noapte de odihna dupa un drum lung, si am ajuns in sfarsit in fata scenei mult-asteptate. Falloch au fost un inceput bun pentru festival, o formatie tanara si promitatoare al carei album de debut il ascultasem pe repeat. Asa ca de indata ce am auzit We Are Gathering Dust si Where We Believe, am “executat” un headbanging de dezmortire. A fost ultima data pe scena pentru solistul lor, Andy, care intentioneaza sa plece, si am gasit un moment in afara scenei sa-I transmit parerea mea de rau. Cu sau fara Andy, sunt convinsa ca sunt pe drumul cel bun si vor face o figura frumoasa pe viitor.

Pe Isole i-am pierdut partial, pentru ca jumatate din recitalul lor am fost retinuta in alta parte, insa nu am regrete pentru ca nu sunt o fana a Doom Metalulului cu accente depressive si sunt convinsa ca nu ar fi putut sa ma faca ei sa-mi schimb parerea asa usor… Totusi, din ce am vazut, mi-au parut o trupa buna pentru genul abordat si o prezenta eleganta pe scena. Dupa Isole, urmau Oranssi Pazuzu, pe care abia asteptam sa-i vad. Am ascultat atat Muukalainen Puhuu cat si, mai ales, Kosmonument, si i-am vazut pe inregistrarile video de la Roadburn, care m-au spuberat. LA DBE4, singurul regret a fost ca au cantat pe lumina – mi-as dori oricand sa-i revad pe o scena luminata minimal, pentru ca mi s-a parut oarecum contrastant sa vad siluetele acele intunecate incadrate de raze luminoase. Muzica lor e o calatorie intunecat si psihedelica intr-un labirint intunecat, in care intri fara un fir calauzitor – ma simteam purtata undeva in jos, intr-un taram fara contururi si fara putinta de scapare.

Au intrat apoi Alcest, o alta descoperire facuta prin intermediul evenimentelor DonisArt… am fost la primul lor concert din TSC si la toate cele care au urmat (la DBE4 era al 3-lea) si n-as ezita niciun moment sa merg sa ii revad, oricand. Ma bucur nespus pentru ei sa vad cat de mult au “crescut” si ca primesc aprecierea pe care o merita. Am pendulat intre nostalgia dulce-dureroasa pe care o resimt cand ascult Autre Temps (cu care au inceput) si senzatia de eliberare data de accentele agresive din Percees de Lumiere, cand nu-mi venea sa cred cat de incredibila e vocea lui Neige si cata forta are. Ca am ajuns la Neige – am avut placuta surpriza sa-l vad zambind pe scena, cred ca nu l-am vazut niciodata zambind… si am o poza care s-o dovedeasca 🙂

As fi vrut sa-l vad pe Neige si alaturi de Lantlos, dar n-a fost sa fie. Ca si Alcest in 2010, Lantlos si-a facut debutul live pe o scena din Romania, si asta e suficient ca sa-i faca “ai mei”. Lantlos au fost un inceput perfect pentru un ritual intunecat, pentru ca de la ei pana la finalul celor de la The Mount Fuji Doomjazz Corporation mi s-a parut ca line-up-ul a fost perfect ales. Pe Unholy nu-i stiam, ei fac parte din “vechea garda” si eu nu, dar e o trupa care a facut istorie si care s-a reunit dupa mai bine de 10 ani, pentru doar cateva concerte. E un motiv suficient sa ma faca sa ma simt extrem de norocoasa ca am avut ocazia sa ii vad, si sunt sigura ca pentru cei care au “crescut” cu muzica lor a insemnat mult mai mult. Cat spuneam eu ca sunt anti-Doom/Death, i-am privit cu mult respect si cu multa placere pe acesti finlandezi care partea au avea chipurile sculptate in piatra, umbrite de borurile palariilor… admiratie care a sporit cand i-am vazut dupa eveniment, purtand camasi cu sigla DBE.

Imi va fi cel mai greu sa vorbesc despre Dark Buddha Rising, care a fost punctual culminant al primei seri, pentru mine. Flacarile si cuvantul “ritual” de pe proiectie nu isi puteau gasi un corespondent mai reusit. Cred ca nu ii ascultasem acasa aproape deloc, nu stiam la ce sa ma astept, asa ca am fost luata complet pe nepregatite. A fost un tot unitar perfect, sunetele, prezenta scenica a solistului, de natura sa ma bantuie, torsul lui gol acoperit de sange, jocul de lumini si umbre… Am ramas cu imagini de nesters pe retina si cu senzatia ametitoare a unei calatorii pe niste teritorii ale tenebrelor pe care cunosc prea bine.

The Mount Fuji Doomjazz Corporation au fost o incheiere bine aleasa – side-project-ul celor de la Kilimanjaro Assembly, axat mai mult pe latura doom si pe improvizatie. Luminile si flacarile s-au stins, ritmul s-a linistit, sonoritatile ambientale au imbratisat zidurile vechi. Ar fi fost un final reusit, mai aveam o trupa in program, Solstafir, care din pacate pentru mine au cazut usor nepotrivit. Dupa tot ce se intamplase, nu mai eram in starea potrivita pentru ei. M-am “inviorat” cand a inceput Fjara, intr-o interpretare despre care am auzit ca a fost mai buna decat cea de la Brutal Assault, mai ales ca partile de cor din inregistrarea de studio au fost inlocuite de o interpretare la nai a lui Gadinet/Negura Bunget:

A doua zi la ora 13:00 eram deja in cetate, intr-un grup mic dar inimos, ca sa ascult albumul de debut al celor de la Dordeduh. Din nou, nu o sa vorbesc foarte mult despre el pentru ca e mult prea complex ca sa-l supun unei judecati superficiale bazate pe o prima auditie. Prefer sa inserez doua trimiteri la doua texte frumos scrise si mult mai bine decat as putea-o face eu, aici si aici. Pana in septembrie, raman cu sentimentul de nerabdare de a pune mana pe acest album si de a-l asculta pe repeat, si cu senzatia de caldura de sub talpile cu care paseam pe pietrele de la Ryma, cu imaginea arcadelor si a zidurilor vechi care se terminau direct in cerul de vara.

Dordeduh au urcat si pe scena dar din nou eram retinuta in alta parte, m-am intors la timp pentru Rose Rovine E Amanti, as fi spus despre ei inainte de a-i vedea “un alt proiect neofolk din Italia” dar am fost cucerita de prezenta joviala a lui Damiano, cu tradafir rosu la palarie, si de eleganta discreta a fetelor de pe scena…

O parte din trupetii de la Dordeduh au urcat din nou pe scena, pentru proiectul cu numele Sunset in the 12th House. Abia ii vazusem la Ghostfest acum o luna insa din nou, sunt printre cei pe care i-as asculta oricand! Nu pot spune decat ca sunt incredibili de buni, in special tobele adauga o forta incredibila… abia astept un album si din partea lor. DDD & Sunset sunt doua nume de pe scena noastra de care sunt teribil de mandra ca sunt ai nostri, si ale caror concerte nu mai concept sa le ratez de acum.

Cu Hexvessel s-a umplut scena de oameni… stateam sa-i numaram, in gluma, si nu ne dadea la socoteala J La DBE3 nu am fost atenta la ei, si rau am facut, insa am avut o noua ocazie sa le accord atentie. I Am the Ritual e povestea mea personala despre prietenie, frumusete si curaj, si-mi pare bine ca am ascultat-o alaturi de una din cele mai sufletiste fiinte pe care-am avut norocul sa o cunosc…



Coulisses/Isobel&November
m-au impresionat doar pe jumatate, adica in prima parte, cand am auzit in sfarsit Sanctuary Ground si Shadow Tree. La Isobel&November, din nou poate nu am mai avut rabdare, nu am mai simtit ca imi spun nimic, ci ca dureaza mult prea mult. Asta poate ca asteptam cu prea multa nerabdare pe Theodor Bastard, care cred ca au fost cei mai buni din cele doua zile. Sigur, poate spun asta si pentru ca albumul lor, Oikumene, e in playlist la mine de cateva luni bune… sunt fascinata de vocea Yanei si am fost egal impresionata de prezenta ei scenica incredibil de feminina, fina, discreta, care emana pace si iubire. As fi ascultat tot albumul de la cap la coada daca ar fi fost posibil, din pacate a fost doar Gerda, Benga… dar mai ales Intifadah, un alt fel de ritual, al unui spirit feminin care s-a impletit cu niste soapte care nu vor fi niciodata rostite pana la capat.

M-am retras la Job Karma undeva langa mixer, cu ochii mai mult la proiectii. Am urmarit cu interes acest proiect Post Industrial, cu imagini ce m-au dus cu gandul la dezumanizare…. ma gandesc inca la acel ATM care casca o gura lacoma si inghitea un card, si ma intreb cat de distorsionat poate ajunge sistemul nostru de valori, cand o sa constientizam ca nu trebuie sa mai fim un punct dintr-o multime amorfa, un element dintr-un peisaj mecanizat si mercantil.

Eram foarte obosita cand a inceput :of the wand and the moon: dar am ajuns cumva in fata scenei…. ce pot spune despre :of the wand and the moon:, atat de aproape si incredibil de personal… muzica lor e fundalul sonor pentru cele mai dragi apusuri si rasarituri pe care le-am avut vara acesta. Ascultam Absence, Sunspot, Tear It Apart, I Crave for You, dar mai ales Immer Vorwarts (mereu inainte…) si caldura din suflet topea toata senzatia de frig de afara…

Finalul perfect au fost The Kilimanjaro Darkjazz Assembly, printr-un complex de imprejurari ii stiu inca din 2006 de cand si-au lansat primul album cu acelasi nume, dar niciodata nu mi-as fi imaginat ca ii voi vedea pe o scena din Romania. M-am retras singura in intuneric, cu mine insami, intr-un univers cu accente lynchiene, cu coridoare intunecate, fara sfarsit, si cu femei care iti soptesc ca nu le vei avea niciodata.

In afara de aceasta lunga trecere in revista a tuturor trupelor prezente, DBE4 a mai cuprins si catvea proiecte artistice: ale lui Mihnea Badea / pictura; Costin Chioreanu / grafica si Gina Sandulescu / lansare de carte. Nu stiu daca am avut timpul necesar sa fiu atenta cat s-ar fi cuvenit, dar atat cat am vazut, mi-a placut; pe Mihnea o sa-l urmaresc in continuare, cu concertele pe care le face, datorita lui Costin am un tricou care in sfarsit imi vine bine, iar cartea Ginei e reusita si am vazut ca era citita pe iarba:

Pare ca am scris o insiruire lunga de trupe, insa am sa adaug la final, in putine cuvinte, ca este mult mai mult decat atat. Se vorbeste deseori despre sentimentul unei a doua familii la DBE, dar imi amintesc ca i-am spus prietenei mele ca sunt oameni pe care-i iubesc mai mult ca pe o familie – ii iubesc la fel de mult cum ma iubesc pe mine.

Nu stiu ce ne va rezerva viitorul, stiu doar ca am petrecut o dupa-amiaza scriind aceste randuri, cu bratara de festival la mana pe care inca nu intentionez sa o dau jos, nu acum. Orice ar fi, pentru mine DBE este o poveste de prietenie si dragoste, si acestea raman pentru totdeauna.

Multumiri, Donisart.

A.

 

3 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.