Dead Can Dance – “I love you” (live @ Papp Laszlo Arena, 17.10.2012)

October 20, 2012   /   byAna  / Categories :  Muzica

Imaginati-va ca sunteti intr-o calatorie printr-o campie, la apus. Soarele pare un glob imens, incandescent, o lumina aurie pare a cuceri intreg cerul, dar se stinge la un moment dat in neasteptate nuante de pastel. Unicul sentiment care ma incearca intr-un asemenea scenariu este de recunostinta ca sunt in acel timp si loc, martora unei asemenea spectacol, in fata careia orice descriere ar pali. A fost sentimentul constant pe care l-am avut pe tot parcursul concertului Dead Can Dance din Budapesta – m-am simtit norocoasa ca am fost acolo, si in acelasi timp mica in fata unei asemenea frumuseti.

                                                                                                                            (sursa foto)

E greu sa redau agitatia si bucuria pe care am resimtit-o cand am auzit vestile despre un nou turneu, mai ales ca nu fac parte din “vechea garda” care cu siguranta ii astepta mai febril decat mine, n-am crescut cu ei (n-am crescut cu muzica)… si totusi iata-ma luand salile in care urmau sa concerteze la rand si facand simulari. N-am dat dovada ca sunt foarte bine organizata, ma tem, pentru ca in cele din urma am ajuns sa aleg o varianta de ultim moment, cu ajutorul unor prieteni care aveau un bilet in plus la Papp Laszlo Arena. Niste mici regrete sunt, ca nu mi-a placut sala defel, ma intreb cum ar fi fost daca o luam spre Germania si-i vedeam intr-o opera eleganta, dar asa s-a scris povestea. Desigur, nu m-ar fi deranjat locatia, sonorizarea sau orice alt detaliu tehnic, daca i-as fi vazut acasa.

Children of the Sun a inceput parca atat de brusc incat nici nu am simtit ca sunt acolo, si cam la fel s-a intamplat si cu Anabasis. Asta desi imi plac amandoua foarte mult, deschid albumul nou, “Anastasis”, care m-a cucerit – sunt cu el in playlist din vara. Imi place mult conceptul din spatele lui, imi plac sensurile – imi place ideea de regenerare, de renastere, de etapa intermediara care lasa loc de mai mult, de viitor (inclusiv de viitor pentru ei, un nou album, alt turneu)… in final, de speranta. E straniu cum prima melodie iti da un sentiment de caldura, de seninatate, care pare sa fie sfasiat de cea care-i urmeaza, mult mai impregnata de o atmosfera de senzualitate mediteraneana dar si mai intunecata. Cum spuneam insa, mi-a fost greu sa realizez unde sunt pana cand a inceput Rakim, care mi-a incalzit sufletul – e, poate, preferata mea din tot ce canta ei…

A urmat Kiko, in timpul careia am observat ca undeva in partea de jos a salii, in spatele mixerului, spre stanga, erau trei fete care dansau foarte gratios. Contrastau cu restul salii, care statea pe scaune – pe parcurs li s-au alaturat mai multi, totusi. Apoi, Brendan a introdus Lamma Bada – scrisa acum 900 ani in regiunea andaluza, in timpul razboiului, in limba araba. De altfel cred ca au fost cele mai multe cuvinte spuse pe acea scena, comunicarea cu publicul a fost minimala, rezumandu-se la ocazionale multumiri. Ne-am intors apoi in prezent, cu Agape si Amnesia. Cum melodiile care-i aveau pe Brendan si Lisa la vocal alternau, am crezut intai ca celalalt paraseste scena, insa intr-un moment in care am prins lumina mai buna pe scena, la Amnesia, am observat ca Lisa ocupase un loc discret in spate si se unduia usor 🙂 Ma incanta foarte mult si Amnesia, care a fost prima lansare de pe noul album, si care un ritm hipnotic. Putine mai pot fi spuse despre prezent, insa, dupa ce am ascultat Sanvean. Cred ca emotia era aproape palpabila, ca si nostalgia si dorul din vocea ei – trebuie s-o spun, eram cu totii transpusi intr-o lume serafica, de unde nu lipseau lacrimile.

Nierika, din nou este una din favoritele mele pentru ca te intoarce parca atat de mult in timp, incat ajungi in niste vremuri neconsemnate in cronici, pe care nu le poti identifica… Tobele erau absolute fantastice pe aceasta melodie, trebuie s-o spun, in conditiile in care eu aproape ca as scoate toata instrumentatia, oricat de buna ar fi, ca sa raman numai cu vocile. Opium este tot de pe ultimul album, mi se pare ca singura din melodiile lui Brendan intr-o nota mai dramatica. Dupa Host of Seraphim, Brendan a spus cateva cuvinte despre Ime Prezakias (un cantec traditional grec). O sa ma opresc mai putin asupra lui si a lui Now We Are Free, si mai mult la All in Good Time, care incheie “Anastasis”. Este un apogeu al seninatatii, o melodie de fundal perfecta pentru asteptare (si care m-a invatat multe despre ce inseamna asteptarea), pe care, oricat de bizar va parea ce spun, aproape ca o echivalez cu o rugaciune, in timpul careia mi-am luat un moment de tacere completa, si de reflectie.

Asta a fost si prima data cand luminile s-au stins. Toata lumea cerea un bis – care s-a lasat poate o idee cam mult asteptat – dar care a venit. Incepusem deja sa anticipez “Return of the She-King”, dar a fost The Ubiquitous Mr Lovegrove (putin cam prea catchy pentru mine in acel moment) si Dreams Made Flesh. Apoi, al doilea bis – Song to the Siren (cover Tim Buckley). Am mentionat faptul ca e un cover pentru ca ma gandeam, undeva in fundalul mintii mele, ca l-am ascultat intr-o alta interpretare care de asemenea m-a impresionat mult (nu-mi amintesc insa cui ii apartine), insa vocea lui Brendan i-a imprimat mult mai multa caldura. In final, mult-asteptata – de mine – Return of the She-King. M-am ridicat si am coborat treptele, putin mai in fata – probabil e o fixatie, dar imi doream sa stau in picioare, mi se pare aproape o impietate sa stau pe un scaun cand in fata mea se desfasoara ceva atat de personal. M-a impresionat cum mi s-a facut loc, zambetele din stanga si din dreapta mea… Return of the She-King imi pare cel mai bun moment de pe “Anastasis”, desi inspirata de o femeie-pirat din Irlanda, este, pentru mine, melodia Lisei, si intoarcerea ei.

In final, vedeam jumatate din public indreptandu-se spre iesire, si cealalta jumatate cerand insistent o revenire. Ramasesem pe loc, admirandu-i in sinea mea pe cei care nu vor sa renunte, dar gandindu-ma si eu la plecare, cand o revad pe Lisa pe scena. Am stat nemiscata ascultand Rising of the Moon, care s-a incheiat cu niste cuvinte neasteptate, stiu ca voi fi considerata excesiv de sentimentala, insa mi-e greu sa le redau puritatea, gratia de cristal, frumusetea, felul in care le-am raspuns imediat, felul in care mi-au ramas in suflet: “I love you…

Sunt saraca atunci cand e vorba de cuvinte, nu cititi ce insir eu… m-as bucura mai mult sa ascultati orice melodie – o sa va duca intr-un alt taram, si undeva pe drum o sa ne intalnim.

A.

0 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.