Despre lăutărism
Volumul apărut în 2007 la Editura Humanitas cuprinde trei texte pe care Constantin Noica le-a scris între 1973 şi 1981, texte cu o ideea centrală comună, aceea a culturii de performanţă, de elită.
Sunt convins că s-a şi zâmbit în public atunci când am spus cultură de performanţă, asta e şi dovada că după aproximativ 40 de ani perspectiva asupra culturii, sau poate obiectivul culturii, par a fi pe undeva cu totul altele decât, cea pe care o avea Noica.
“Modelul Cantemir în cultura noastră sau Memoriu către Cel de Sus asupra situaţiei spiritului cîn ele trei ţări româneşti”, “Ce înseamnă cultura de performanţă”, “Cei douăzeci şi doi sau cultura de performanţă” sunt cele trei eseuri, apărute iniţial separat în diferite periodice, pe care editorii de la Humanitas le publică în 2007 cu titlul ”Despre lăutărism”.
La fel de bine ar fi putut alegeca titlu “Explicaţie pentru destinul cultrual al românilor” sau “Cultura Română explicată pe scurt”.
„Într-adevăr când e mare, omul de cultură român nu suportă o singură specialitate sau simpla, oricât de adâncită, specializare. Nici Cantemir nu a putut rămâne la o singură specialitate (…) acesta este, totuşi, modelul Cantemir în cultura noastră (…) polihistorismul creator al românului, deschiderea sa către mai multe lucruri deodată, înţelegerea sa atât de cuprinzătoare, dar acum fără suficientă acoperire, nici creativitate, devine lăutărism.”
Lăutari rafinaţi ori de calitate îndoielnică au fost, în viziunea lui Noica, şi Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Henri Coandă, Mircea Eliade, Blaga, George Călinescu… bref, cam toată lumea.
Lăutărismul nu este, evident, o calitate, Noica nu îl evocă însă nici pentru a diminua meritele celor amintiţi mai sus.
Autorul constată că lautărismul e practic drama românului, transpunerea în practică a faptului că noi trăim prea puţin în realitatea simplă de zi cu zi şi prea mult aplecaţi spre irealitatea unui viitor potenţial, spre noi şi noi “descoperiri”, de parcă scopul final ar fi atingerea absolutului.
Care credeţi că sunt cele două nume despre care Noica spune că au refuzat lăutărismul, chiar dacă asta a însemnat o renunţare, explicabilă cumva prin conştientizarea dramei lăutărismului?
“Ce înseamnă cultura de performanţă” asta e o întrebare pe care nici Noica nu o prea lămureşte. În prima parte autorul deplânge meşteşugul pierdut al poeziei, care astăzi nu mai are nici ritm nici rimă şi arată de parcă ar fi făcută de orice adolescent un pic mai “creativ” (sic!).
Pe final putem intui că o cultură de performanţă are nevoie de oameni capabili să facă o sinteză a domeniului respectiv, un demers pentru care înainte de toate e nevoie de un exerciţiu de investigare, în care cei tineri să fie îndrumaţi de câtiva bătrâni ai cetăţii să parcurgă tot ce s-a scris până atunci.
Articolul trebuie citit în litera şi spiritul epocii, ca să spun aşa, şi denotă aplecarea şi interesul lui Noica pentru moştenirea lăsată generaţiilor următoare, propunând chiar programe speciale pentru tineri cercetători între 25 şi 30 de ani.
Ce înseamnă azi cultura de performanţă? Mă tem că primul răspuns care ne vine nouă în minte e unul chiar foarte simplu, bani, trafic, exemplare vândute, spectatori la eveniment. Dar asta nu are de fapt nici o legătură cu ceea ce înţelegea Noica prin “cultură de elită” ori “cultură de performanţă”.
“Cei douăzeci şi doi sau cultura de performanţă”, articolul continuă practic tematica celui anterior menţionat. Noica e în “căutarea” a 22 de tineri, din cele 22 de milioane cate avea România atunci, pe care antrenori isusiţi să îi îndrume spre performanţă. (“Antrenori” spre deosebire de profesori care au meritul lor, dar se ocupă doar de descoperirea acestor talente, şi de “educaţia de masă”, pentru ca apoi cei 22 să fie preluaţi spre specializare de antrenori-mentori).
Ca o paranteză în afara parantezei, ultimele două materiale par a fi o încercare de a găsi soluţii pentru absurdul sistem al repartiţiilor, care în acea perioadă curma destine de intelectuali prin nişte relocări ce nu aveau nici o legătură cu nimic.
În concluzie, nu pot decât să constat că Dimitrie Cantemir e mai actual ca niciodată (inclusiv în lipsa de “inspiraţie” în politica internaţională, deja proverbială pentru România) mai mult, că aplecarea spre lăutărism pare să atingă noi şi noi culmi odată cu trecerea anilor.
