Diminutive enervante

Diminutivele folosite în exces, gratuit și fără nici o noimă sunt din cale afară de enervante. Cu atât mai mult cu cât își pierd practic sensul și rolul firesc, mesajul lor devenind cu totul și cu totul altul.

Daca e să ne luăm după definiție, ea spune:

DIMINUTÍV, -Ă, diminutivi, -e, adj., s. n. (Substantiv, propriu sau comun, adjectiv sau, rar, altă parte de vorbire) care se formează cu ajutorul unui afix prin care se arată că obiectele, ființele, însușirile etc. denumite sunt considerate (în mod real sau afectiv) mai mici decât cele exprimate de cuvântul de bază. – Din fr. diminutif. (sursă)

Ar mai fi de adăugat că pe lângă nuanța afectivă, construcția poate fi uneori si peiorativă.

Părerea mea sinceră e că până și copiii ajung la un moment dat să se sature să li se tot spună despre băiță, prăjiturică, lăptic și jucăriuțe. (Țin pe această cale să le mulțumesc părinților pentru faptul că mi-au oferit o copilărie liniștită fără să mă tortureze cu absurdități de genul ăsta).

De altfel teorii ale educației spun că după o anumită vârstă e chiar nesănătos pentru psihicul și intelectul copilului să îi vorbești așa, mai ales într-o perioadă în care el nu își dorește decât să îi acorzi importanță și apreciere vorbindu-i ca unui om mare.

Dar nu diminutivele astea mi se par mie cele mai enervante ci, cele de genul sacoșică pe care ți-o oferă tanti la magazin, sau minuțelele în care ajunge taximetristul…

Exagerez dacă vorbesc de ipocrizia din spatele diminutivelor? Că doar, despre asta e vorba în mare parte.

Unii apelează la diminutive, conștient sau nu, ca metodă de apărare, ca metodă de a plasa o discuție într-o poziție inofensivă. Adresându-i-te astfel, interlocutorul nici nu se simte atacat, nici nu te simte nevoia de a păstra o atitudine defensivă.

Ar mai fi de observat că excesul de diminutive e specific unor zone ale țării (deși, din păcate, în ultimii ani, televiziune si mai ales mediul online au dus la preluarea anumitor expresii și construcții lingvistice absolut peste tot).

Diminutivele, atunci când sunt folosite în exces pot fi considerate și o modalitate facilă (care putem spune că denotă un echilibru psihic/emoțional nu tocmai stabil) de a fugi din fața unei realități mult prea dure, sau un mod de a-(și) ascunde faptul că in definitiv ești în stare să faci orice pentru a-ți atinge scopul. Dar asta e însă o simplă observație personală, neverificată ori susținută de vreun studiu.

Te poți molipsi de “diminutivită”?

Chiar și fără să fii Răducioiu ajungi să nu mai resimți anumite aberații lingvistice, dar cu disciplină și autocontrol poți să stai departe de diminutivuțele nepotrivite.

Care e cel mai enervant context în care te-ai lovit de diminutive enervante? Sau care ar fi cel mai aberant diminutiv pe care l-ai întâlnit?

P.S. Sugar, motanul nostru cel viteaz e de acord cu mine, spune si el: Nu Diminutivelor!