Domnul Ibrahim şi florile din Coran – E. E. Schmitt

Domnul Ibrahim şi florile din Coran este un foarte scurt roman publicat de Eric-Emmanuel Schmitt în 2001, în cadrul unei serii de 6 romane intitulate Cycle de l’Invisible în care autorul vorbeşte despre mai multe dintre religiile lumii.

Domnul Ibrahim şi florile din Coran spune, într-o manieră fictivă, povestea copilăriei actorului şi regizorului francez Bruno Abraham-Kremer. De altfel, romanul a fost conceput iniţial ca piesă de teatru pentru actorul aminti. În 2003 a fost adaptată pentru cinema, într-o distribuţie de excepţie cu Omar Sharif şi Isabelle Adjani şi s-a bucurat de aprecierea publicului şi a criticii, reflectată de o serie de nominalizări şi premii la Golden Globes, César sau la Festivalul de la Veneţia.

Povestea are loc în Parisul anilor ’60 şi îi are în prim plan pe tânărul Moise, un puşti evreu care trăieşte singur cu un tată nueurastenic după ce mama sa îi părăsise şi domnul Ibrahim “arabul” care ţine băcănia de la colţ. De fapt domnul Ibrahim e în realitate un sufist din Turcia, porecla de “l’arabe” trăgându-i-se de la faptul că în Franţa băcăniile deschise de la 8 la miezul nopţii şi duminica sunt şi astăzi ţinute aproape exclusiv de arabi.

Sufismul este, aşa cum află şi Momo din Larousse “curent mistic al islamului, apărut în secolul al VIII-lea. Se opune legalismului, pune accentul pe religia interioară”

Între Momo şi domnul Ibrahim se stabileşte o relaţie de prietenie dublată de una de “mentorat”, o relaţie care devine şi mai strânsă după ce tatăl lui Momo pleacă de acasă.

Romanul lui Schmitt, fără îndoială de o sensibilitate şi de o simplitate ce îi dau un farmec aparte, reuşeşte, fără a fi neapărat didactic, să atingă câteva probleme sociale de actualitate în 2001, dar şi astăzi.

Prin prisma subiectului, şi pentru că personajul principal are acelaşi nume, Momo, scrierea lui Schmitt aminteşte de Ai toată viaţa înante publicat de Emile Ajar / Romain Gary în 1975. E drept, scritorul din Lyon e în primul rând autor de teatru, iar asta se vede şi în romanele sale într+o oarecare lipsă de consistenţă şi într-un stil mai degrabă expeditiv. (Parcă e totuşi cam mult să consideri romane nişte poveşti de 60-70 de pagini, publicate cu fonturi pentru miopi).

Schmitt punctează întotdeauna la capitolul subiecte fierbinţi, în cazul acesta avem o relaţie de prietenie între un evreu şi un musulman (sufist el, dar câtă lume va ţine cont de cest “detaliu”) şi pentru că e vorba de evrei, nu putea lipsi nici Holocaustul, tragedia tatălui lui Momo fiind faptul că nu reuşeşte să treacă peste sentimentul de vină. Vina de a fi singurul membru al familiei care a scăpat de nazişti.

Nu vreau să fiu mai critic decât e cazul, în definitiv aşa cum la un moment dat publicul cerea foiletoane mai târziu romane fluviu sau cel puţin romane de 2-3 volume, pentru că altfel povestea n-avea cum să fie serioasă, astăzi cam asta cere publicul, povestioare simpluţe, de citit într-o oră sau două.

Aşa cum spuneam, Domnul Ibrahim şi florile din Coran şi în general romano-poveştile lui Eric-Emmanuel Schmitt au totuşi un farmec aparte, chiar dacă politica lui editorială te cam face să îl boicotezi.

Oricum, variante există, dacă preferaţi să daţi banii pe autori mai serioşi, Schmitt se citeşte foarte bine în librărie, la un ceai, la o cafea.