Drept de viaţă şi de moarte – Amelie Nothomb
Le fait du Prince, tradus în română Drept de viaţă şi de moarte este cel de-al 17-lea roman al lui Amelie Nothomb, publicat în 2007. Înainte de orice alte consideraţii, trebuie spus că e unul din acele romane care pun indirect în discuţie traductibilitatea literaturii.
Drept de viaţă şi de moarte, sugerează foarte puţin, spre deloc, ceea ce înseamnă Le fait du Prince în franceză, un concept juridic dar şi o expresie întâlnită în limbajul comun şi care desemnează un act arbitrar al guvernului. În drept, “faptul Prinţului” prevede ca părţile afectate de o măsură a autorităţilor să primească despăgubiri, în anumite condiţii.
În situaţia de faţă, dincolo de problema strict lingvstică, traducătorul s-a aflat şi în faţa unei provocării culturale, aceea de a reda un concept puţin familiar cititorului român.
Nu o să vă stric lectura povestind “aventurile” lui Baptiste Bordave, oricum cele 180 depagini ale ediţiei Polirom au un font atât de mare încât nici nu îţi dai seama când s-a terminat carte.
Spre deosebire de Igiena asasinului ori Biografia foamei, acest roman nu m-a convins mai deloc. Povestea e mai degrabă doar o idee, totul pare foarte grăbit. Autoarea nu reuşeşte să dea densitate şi greutate nici personajelor nici cadrului acţiunii.
Nu e vorba aici de cât de “plauzibile” sunt situaţiile descrise, ci de cât de puţin reuşeşte Amelie sa ma faca sa le trăiesc, să le simt.
Fireşte e absurd să ceri concluzii ori un final concis de la un roman, dar o ideea acolo… Cu atât mai mult cu cât nu laşi impresia de a-ţi propune să surprinzi doar o secvenţă de realitate.
Ca să fiu foarte sincer, până să mă aplec un pic asupra titlului original chiar nu vedeam nici un sens romanului.
Arbitrariul pe de o parte, ideea de recompensă pe de altă parte, la care te poate duce cu gândl teoria “faptului Prinţului” în accepţiunea franceză, nu au absolut nici o legătură cu Drept de viaţă şi de moarte a titlului ediţiei în română.
În fapt, titlul acesta te lasă cu o impresie total opusă realităţii romaneşti, aceea că personajul ar fi în control, că el e cel care conduce “ostilităţile” şi îşi decide viaţa conform propriilor decizii. Când de fapt alegerea lui nu e decât o formă de auto-abandon, o negare în plus a identităţii (Care identitate?, veţi întreba absolut justificat).
Posibil ca la o relectură, ori la o lectură în franceză, să descopăr subtitilităţi nebănuite ale romanului. Momentan mi-e un pic ciudă pe Nothomb că n-a lucrat un pic mai mult la personaje pentru că ambele aveau potenţial.
Sau poate că am eu pretenţii de literatură de secol XX de la un titlu mai mult sau mai puţin de consum (fără acent pe sensul peiorativ al termenului).
Şi pentru că vorbim de romanul Drept de viaţă şi de moarte, nu pot încheia decât cu o întrebare:
Tu ce ai face dacă un străin ar muri la tine în casă ?
