Emil Cioran despre muncă, identitate şi libertate

Emil Cioran a scris un pasaj memorabil despre faptul că oamenii muncesc prea mult, că munca e un blestem şi că imbecilizează. Din păcate, în multe din articolele pe care le-am văzut în online pasajul respectiv nu este citat integral iar ce e şi mai important nu include finalul, concluzia lui Cioran.

Dacă tot e luni, am zis că ne-ar prinde bine câteva rânduri (de)motivaţionale despre muncă. Cioran surprinde în pasajul acesta, cu decenii multe avans, câteva din efectele “corporatismului” propriu epocii noastre.

Pasajul apare în volumul Pe culmile disperării (1934) pe care Emil Cioran l-a scris pe la 22 de ani, este vorba mai exact de un fragment din eseul Banalitate si transfigurare.

Nu o să comentez fragmentul, voi sublinia câteva din părţile la care subscriu sau pe care le consider importante.

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil.

Munca susţinută şi neîncetată tîmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri.

Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusive exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează. Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă. Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal.

Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi — nu în sens de egoism, ci de creştere interioară —, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Unde mai există într-o astfel de viaţă extazurile, viziunile şi nebuniile? Unde mai există suprema nebunie, unde mai există voluptatea autentică a răului? Căci voluptatea negativă din încîntarea pentru muncă are ceva din mizeria şi platitudinea omenească de fiecare zi, dintr-o meschinărie detestabilă şi periferică.

Dacă a distrus ceva activitatea frenetică, munca neîncetată şi trepidaţia exterioară, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simţul pentru eternitate. Munca este negaţia eternităţii. Cu cît creşte cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensifică munca exterioară, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepărtat şi mai irealizabil.

De aici perspectiva redusă a tuturor oamenilor activi şi energici, de aici platitudinea lor iremediabilă de gîndire şi de simţire. Muncă înseamnă periferie.

Şi, deşi nu opun muncii nici contemplaţia pasivă şi nici reveria vagă, ci transfigurarea intensă pentru realizarea unei prezenţe, prefer totuşi o lene, ce înţelege şi justifică totul, unei activităţi frenetice, intolerante şi absolutiste. Pentru a trezi lumea modernă la viaţă trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împăcare şi de un zîmbet ce acceptă totul. Este infinit mai mult simţ metafizic într-un om leneş decît într-unul activ. Se întîmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca şi munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevăratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurării.

(am redat pasajul cu câteva omisiuni, îl găsiţi totlaitate aici, la pagina 107)

Spre deosebire de ce înţeleg majoritatea “analiştilor” Cioran nu pune în discuţie utilitatea, oportunitatea muncii în sine, spune doar că munca în exces, munca devenită scop în sine, dezumanizează, imbecilizează şi nu ne lasă timp să ne dezvoltăm ca oameni, nu ne lasă libertatea de a ne defini identitatea.

L-am regăsit cu plăcere pe Cioran în fragmentul ăsta, cu toate ghiduşiile lui teribiliste, mi-a dat şi un pic de gândit, ceea ce vă doresc şi vouă.

O săptămână uşoară şi scurtă!