Eternul Caragiale – la 160 de ani!

Ion Luca Caragiale împlineşte astăzi 160 de ani, oricât de paradoxal sună asta, pentru că de 100 de ani nu mai e printre noi.  Modul în care a zugrăvit societatea românească e unul surprinzător, lucrul care te izbeşte recitindu-i schiţele, nuvelele sau piesele de teatru e actualitatea lor, faptul că practic, personajele lui Caragiale continuă să trăiască printre noi.

Zilele trecute, amintindu-mi de statuile din faţa TNB, în contextul protestelor care au loc, chiar mă gândeam la ironia situaţiei, şi la cât de firesc se încadrează personajele lui I.L. Caragiale în peisaj.

I.L. Caragiale s-a născut pe 30 ianuarie 1852 în comuna Haimanele din Prahova, care azi îi poartă numele. A fost unul din primii dramaturgi importanţi ai literaturii române, activând şi ca nuvelist, pamfletar, chiar şi poet, a fost director de teatru, comentator politic şi o voce importantă în presa vremii. Spre sfârşitul vieţii s-a auto-exilat la Berlin (deşi personal consider termenul mult prea dramatic) din cauza unei poveşti de plagiat. Deşi îşi impusese tăcere, în perioada Berlin apare articolul 1907 din primăvară până’n toamnă. În vara lui 1912 se stinge din viaţă tot la Berlin

Sincer să fiu mă gândisem să caut vreunul din articolele publicate de Caragiale în epocă. Am găsit însă ceva mult mai bun, o ediţie de colecţie O scrisoare pierdută, din 1953 în varianta completă.

Întâmplarea face că primii ani de şcoală i-am făcut pe strada I.L. Caragiale, aşa că numele mi-a fost binecunoscut încă din fragedă pruncie. Îmi amintesc apoi nişte volume de nuvele şi schiţe pe care le reciteam la un moment dat, iar apoi am ajuns şi la teatru, un volum cu albastru si galben.

Dar n-am fost un mare amator de I.L. Caragiale, cel mai mult m-au atras povestirile şi nuvelele pe linie naturalisto fantastică.

Despre “moştenirea” lui Caragiale… se vor vedea ceva schombări la poporul ăsta român atunci când Caragiale nu va mai fi de actualitate.

Ceea ce mă tem că…