Fişa mea de cititor
(sursa foto)
Plecasem la drum cu o altă idee pentru primul post al secţiunii Carte, dar între timp, mi-am dat seama că cel mai potrivit ar fi să mă prezint ca cititor, să spun câte ceva despre ce au însemnat cărţile pentru mine… de când am început să citesc, adică de destul de multă vreme.
Sper să nu dezamăgesc pe nimeni dar nu am fost unul din copiii ăia care la 4 ani citesc şi la 6 scot primul volum de critică literară, cred că pe vremea mea nu era la moda chestia asta. E drept că de învăţat să citesc am învăţat singur, aşa că la un moment dat mă şi întrebam (mai în glumă, mai în serios) dacă şcoala mi-a oferit ceva folositor.
Daca ar fi să mă refer la câteva din amintirile legate de carti, trebuie să încep cu povestirile cu Neghiniţă, era o ediţie de cărţi micuţe cu o prezentare grafică faină. Au urmat, dacă e să respect un fel de cronologie, Povestirile Nemuritoare, clasice cred pentru o anumită generaţie, şi mai ales cărţile lui Jules Verne sau Winnetou.
Când eram în şcoala generală, programul meu din prima parte a zilei arăta aşa: 8-12 şcoală, acasă, schimbat (chestie care dura jumătate de oră maxim) ieşit afară, fotbal pâna pe la 2, după care prânz şi teoretic teme. Teoretic pentru că adesea mă puneam să citesc 15 minute, apoi “până la fără un sfert” şi tot asa, până când într-un final trebuia să mă ocup şi de lecţii. Partea haioasă e că stilul ăsta de “hai să mai citesc 15 minute sau jumătate de oră înainte să mă apuc de…” a rămas un obicei chiar şi în timpul facultăţii.
Nu îmi amintesc în ce măsura citeam, si ce citeam în gimnaziu, de fapt dacă stau să mă gândesc, în liceu m-am format ca şi cititor, cu ore multe petrecute în biblioteca de la liceul Calderon şi Centrul Cultural Francez (despre care poate că voi scrie la un moment dat pentru că mi-a plăcut mult ideea că erau/sunt biblioteci în care te puteai plimba printre cărţi, puteai merge pe inspiraţia de moment şi să faci descoperiri surprinzătoare).
În comparatie, Biblioteca Central Universitară Timişoara mi s-a părut mult mai puţin spectaculoasă. Asta în anii 2000, între timp oamenii au inaugurat noul sediu care merge tot pe principiul apropierii dintre cititor şi carte, principiu pe care l-am întâlnit de exemplu si la bibliotecile din Franţa.
Deşi au existat şi perioade în care am citit mai puţin, pot spune că experienţa lecturii a fost una din experienţele definitorii pentru identitatea mea culturală şi morală, chiar dacă nu am fost genul care să îşi facă schiţe, rezumate sau care să scoată idei “directoare” sau “principii de viaţă” din cărţi. Ceea ce poate ca nu e neapărat un lucru bun. Cred că şi despre asta voi mai scrie.
Voi încheia această foarte scurtă prezentare (asupra căreia sunt şanse să revin) spunând că pe caseta tehnică a fişei mele de lectură (sau de lector) ar fi de menţionat, fără a intra în detalii meschine, o activitate cititoricească de câteva zeci de ani şi câteva sute bune de titluri citite.
