Giovanni Papini – Povestiri Stranii

Povestiri Stranii ocupă un loc aparte în bibliografia lui Papini. Cele 22 de povestiri scrise la începutul secolului XX au fost publicate într-o colecţie realizată de autor abia în 1954. Volumul începe cu trei prefeţe cu care autorul a simţit nevoia să introducă povestirile .

Adresate Poeţilor, Filosofilor şi respectiv Erudiţlor, cele trei prefeţe îl aduc în scenă pe teoreticianul Giovanni Papini cel care pare să nu lase nimic la voia întâmplării.

Povestiri Stranii devine astfel un soi de sinteză, un volum aproape didactic, un reper pentru ceea ce înseamnă povestire în viziunea lui Papini, cu influenţe din fantasticul lui Poe dar şi model pentru Borges sau Eliade.

Autorul spune în deschiderea volumului, nu ca o justificare ci ca un mod de a se raporta la actul artistic şi la relaţia cu cititorul: “O carte nu este niciodată făcută pentru un singur om sau pentru o singură categorie de oameni. Într-o carte pot fi zece cărţi şi fiecare se poate adresa unui public de zece ori diferit, care o va aprecia sau o va detesta pentru o sută de felurite motive”

Pe de altă parte: “Pentru a face prezentarea, autoapărarea şi apologia propriei opere trebuie să te adresezi mai multor categorii de cititori şi pentru fiecare dintre ele trebuie să ştii să găseşti virtuţile, scuzele, argumentele şi sofismele cele mai potrivite.” e un fragment care îl scoate la iveală pe Papini experimentalistul, cel care a influenţat critica şi teoria literară a începutului de secol XX.

Papini, autodidact prin excelenţă, a fost unul din spiritele enciclopedice ale epocii, printre foarte puţinele, de altfel, context în care interesul şi atenţia pentru reguli, stil şi categorii sunt pe undeva de înţeles. Cu toate acestea, scriitorul e departe de a urma nişte forme sau modele, din contră fiecare din cele 22  de povestiri are personalitatea şi particularităţile ei, ar putea avea propria viaţă, separat de acest volum.

Povestiri Stranii e o colecţie surprinzătoare de subiecte, personaje, situaţii şi contexte, adesea aparent dintre cele mai banale, dar care au forţa de a crea un fragment de realitate, un episod de o forţă surprinzătoare. Chiar dacă nu se încadrează în banal ca tipologie psihologică, personajele lui Papini şi trăirile lor sunt plauzibile, poate fi vorba chiar de un cunoscut de al tău. Stranietate, fantasticul, sunt rezultatul anumitor exagerări, din fixaţiile care determină personajele să ajungă până la absurd cu planurile şi acţiunile lor.

Mi-ar fi greu să mă opresc la doar câteva dintre cele 22 de povestiri, şi pe de altă parte nici nu aş vrea să stric nimănui plăcerea lecturii. O să amintesc câteva dintre titlurile pe care le-am reţinut. Omul care s-a pierdut pe sine, la care face trimitere imaginea de pe copertă, o poveste despre pierderea şi asumarea identităţi în alteritate. Cel care n-a putut iubi, o poveste alternativă a lui Don Juan în care aventurile acestuia se dovedesc a fi de fapt o căutare disperată a unui remediu pentru imposibilitatea de a iubi. Eroul lui farniente, citită astăzi pare a fi povestea unui depresiv incurabil. De altfel, multe dintre personajele lui Papini (din acest volum, cel puţin) par a fi mai mult sau mai puţin depresive, asta poate şi pentru că redau o caracteristică a începutului de secol în care spleen-ul lui Baudelaire nu era încă depăşit.

Cu riscul de a relua într-un fel cele amintite mai sus, Povestiri Stranii e unul din acele volume care pot foarte bine să definească noţiunea de povestire, atât prin forţa şi coerenţa întregului, cât şi prin individualitatea, forţa şi particularităţile fiecărei povestiri.

Povestiri Stranii de Giovanni Papini a fost (re)publicat în limba română la Editura Humanitas Fiction în colecţia Raftul Denisei, într-o traducere de Mihai Banciu.

Am descoperit cu ocazia asta că l-am cam sărit pe Papini până acum, aşa că orice sugestie de lectură e binevenită.