God is An Astronaut la TSC, un concert, doua puncte de vedere.

God Is An Astronaut au sustinut un concert ieri seara in The Silver Church din Bucuresti. Irlandezii revin in TSC dupa mai putin de un an, de aceasta data, in cadrul turneului prin care marcheaza 10 ani de existenta.

Se poate spune ca God is An Astronaut au deschis in aprilie 2011 o serie de concerte post-rock care anul trecut au adus in Romania nume ca Mono, Tides From Nebula, Kwoon, Khuda, asa ca, pe undeva era si normal ca interesul pentru concerte post-rock sa creasca treptat.

Cu toate astea, avand si experienta concertului Kwoon din Kulturhaus, am fost un pic surprins  cand am vazut ca in The Silver Church se adunasera niste sute destul de bune de oameni (daca ar fi sa dau cifre, as zice in jur de 500,  asa cu titlu orientativ). E o cifra care probabil, pentru unii, ii transforma pe God Is An Astronaut intr-o trupa comerciala/mainstream, cu atat mai mult cu cat, intr-adevar ieri seara am vazut fete dintre cele mai diverse.

Daca despre tatal fan Pink Floyd venit cu baiatul de vreo 16 ani la concert cred ca nu va avea nimeni nimic rau de zis, despre oameni care in mod evident ajunsesera acolo intamplator, venisera la concert pentru ca ideea de post-rock suna bine, sau pur si simplu au venit in The Silver Church pentru ca e una din cele mai tari locatii din zona, probabil ca cei care au fost si anul trecut la God Is An Astronaut, ar spune ca mai bine stateau acasa pentru ca strica atmosfera si nu fac decat sa creeze inghesuiala. Care inghesuiala nu a fost totusi, dupa parerea mea, excesiva ieri seara.

Din punctul meu de vedere lucrurile sunt mai nuantate,  prefer sa vad la concert oameni care acum descopera muzica asta, decat sa vad trupe cantand in fata a 30 de oameni si organizatori care ajung la concluzia ca mai bine se apuca de altceva.

Concertul in sine a inceput foarte putin dupa ora anuntata, God Is An Astronaut au urcat pe scena au salutat si au cantat aproximativ 90 de minute. Dialogul cu sala a fost unul destul de conventional, echipa Kinsella & co sa ocupat mai mult de ceea ce cantau decat de orice altceva, ca sa o dau in limbaj de lemn pot spune ca “pasiunea cu care cantau era vizibila”, la fel si faptul ca pe final chiar erau epuizati.

Am stat 90% din concert in fata asa ca am putut fi atent doar la ce se intampla pe scena. De curiozitate am facut si o incursiune pana in celalalt capat al salii, unde intr-adevar era mai greu sa ramai in atmosfera de concert. N-am avut insa dificultati prea mari sa parcurg si in sens invers sala, asa ca pot trage conculzia ca oricine putea urmari concertul exact de unde vroia, mai in fata sau mai in spate, “mai” in atmosfera sau mai relaxat.

Mai jos propun si un videoclip, (via)ca sa va faceti o idee de atmosfera si de acustica. God Is An Astronaut au sunat foarte bine live, au reusit, cel putin pe mine, sa ma duca in lumea lor muzicala. E foarte clar ca muzica e punctul central al concertelor lor, nu contactul cu publicul si nici prezenta scenica (care de altfel cred ca e ultima lor grija).

Proiectiile video individualizate care insotesc fiecare piesa apar “sub forma” unor imagini vazute prin casca unui astronaut. In general sunt imagini apocaliptice sau din spatiu, filmate si mai ales montate chiar de GIAA. Asa la prima vedere, si fara sa caut conexiuni intre piesa si imagini, nu m-au prea convins. In primul rand nu mi se pare foarte inspirata ideea ca fiecare “ochi” sa arate alta imagine, in plus imaginile par adesea din filme diferite, ca sa zic asa.

Pe post de concluzie: in opinia mea concertul God Is An Astronaut a fost o reusita din toate punctele de vedere, muzical si organizatoric si sper ca anul viitor dupa ce vor lansa noul album sa ii revad tot in The Silver Church.

Iata cum a vazut A concertul God Is An Astronaut de luni seara din The Silver Church, cu cuvintele si pozele ei.

God is an Astronaut era un nume destul de asteptat de mine, pentru ca, din niste motive, i-am ratat anul trecut. Se pare ca nu eram singura care gandea asa, pentru ca pana la ora 22:00 clubul Silver Church devenise neincapator. Declaratiile de genul cum ca numarul biletelor vor fi limitate si ca se va tine seama de confortul publicului mi s-au parut doar la nivel de intentie. Nu ma pricep la estimari numerice, insa era dificil de strabatut un drum de la un capat la celalalt al incaperii.

Asta m-a pus pe ganduri, stiu ca God is an Astronaut e o trupa destul de cunoscuta si de populara, dar sa fi devenit post-rock-ul dintr-odata atat de in voga la noi, sau e vorba mai degraba de un trend? Mai repede a doua varianta, as zice, mai ales ca multe persoane din juru-mi pareau a fi in alte filme, si in general publicul mi s-a parut destul de static, cu exceptia primelor randuri din fata, si acelea dezmortindu-se mai spre final.

Nu stiu daca sa deplang sau nu acest fenomen de “prezenta obligatorie” la anumite evenimente – imi vine in minte gluma aceea cu “cine v-a spus ca trebuie sa le incercati pe toate?”… De fapt, mi-ar fi indiferent daca nu as fi direct afectata de inghesuiala si mai ales de fum – se pare ca nimeni nu se gandeste nici la sine, cu atat mai putin la cei din jur. Imi pare rau ca nu am facut o poza cu covorul de mucuri de tigara ramas in urma dupa ce s-a mai golit incaperea, ca sa-si faca cineva ideea despre fumul care n-are cum sa nu fie in exces in conditiile acestea, oricat de bine aerisit ar fi locul.

In fine, nu am fost niciodata genul care sa renunte a mai asculta o muzica doar pentru ca au auzit de ea mai mult de 20 de persoane, si nici nu sunt de cristal sa ma ciobesc asa usor, dar cred ca aseara s-a intrecut putin masura…

Revenind strict la ce-a fost pe scena, am urmarit un show cu lumini ametitoare (si acestea putin cam prea zglobii pentru gustul meu, dar am inteles ca sunt trademark-ul trupei), proiectii video cu adevarat speciale (explozii nucleare, bombe, incendii, proiectii astrale dar si imagini din filme vechi), un fundal potrivit pentru o trupa tanara si energica. Torsten Kinsella a comunicat destul de putin cu publicul, dar s-a miscat destul de bine pe scena. Se folosesc tot felul de metafore astrale cand e vorba de a descrie aceasta trupa si acest gen de muzica, mi se par oarecum nepotrivite pentru ca live degaja mult mai putin impresia de nostalgie si mult mai mult impresia de forta.

De altfel asta ma atrage in mod deosebit la GIAA si alte sonoritati post-rock, contrastul dintre ceea ce asculti acasa, care poate fi atat de eteric si de dreamy, si modul in care resusesc sa te antreneze cand ii vezi pe o scena, mult mai dinamici.

Cum spuneam, ieri seara publicul mi-a parut mai activ dupa “Suicide by Star”, si la bis, unde GIAA au cantat doar doua melodii, “All is Violent, All is Bright” si “Fire Flies and Empty Skies”. Va las cu un setlist (posibil sa fie aproximativ) si cu cateva poze:

1. When Everything Dies
2. Fragile
3. From Dust to the Beyond
4. Age of the Fifth Sun
5. Echoes
6. Remembrance Day
7. Shadows
8. Worlds in Collision
9. Zodiac
10. Snowfall
11. Suicide by Star
12. Forever Lost
13. Route 666

Bis:

14. All is Violent, All is Bright
15. Fire Flies and Empty Skies