Houellebecq – Serotonină (sau despre Franța, cu sinceritate)

July 18, 2019   /   byCitadinul  / Categories :  Eclectice

Serotonină surprinde câteva din mutațiile culturale ale societății franceze din ultimele decenii. Houellebecq are meritul de a oferi o cronică personală, afectivă și înainte de toate sinceră a Franței sfârșitului de secol XX.

Romanul e un caleidoscop ale cărei fațete îi permit autorului să jongleze cu subiecte dintre cele mai diverse, de la proiectele turistice eșuate din Almeria și politica agricolă a Uniunii Europene până la disoluția relațiilor de familie și dificultatea contemporanilor de a menține în general o apropiere umană firească sau la eșecul unei întregi generații care nu reușește să facă față unei realități pe care nu e capabilă să o interiorizeze.

Florent-Claude Labrouste nu e Michel Houellebecq chiar dacă vom regăsi în personaj detalii biografice și câte ceva din personalitatea autorului.

Subiectul romanului e Franța ultimilor 50 de ani iar autorul surprinde în linii mari mutațiile la nivel social, cultural și economic, cu accent pe cotidianul intim, petrecute din 1968 până astăzi.

Aș merge până într-acolo încât să spun că Houellebecq surprinde, de facto, efectele pe termen lung ale revoluției culturale din `68 (nu îmi e clar dacă ar trebui dau nu să folosesc ghilimele).

Fiecare cititor va vedea însă însă Franța lui Houellebecq exact Franța pe care a cunoscut-o, livrescă, turistică, strict culturală sau una personală cu amintiri, locuri și oameni reali.

Deși rămâne o temă de fundal, paralela cu generația părinților (ai lui Labrouste, ai lui Aymeric sau ai fostelor lui iubite) e recurentă și are o caracteristică general valabilă, generația anterioară a avut, cel puțin aparent, o viață mai fericită sau implinită.

Chiar dacă au avut părinți care ”s-au dat peste cap să le pună la îndemână armele trebuincioase în lupta pentru viață” atât Florent, cât și Claire sau Aymeric se pot considera, fiecare în felul lui, învinși ai vieții, incapabiliu să să renunțe la libertatea și fericirea imediată pentru a lua decizii pe termen lung.

Florent-Claude se va lamenta de altfel, apropo de viața pe care ar fi putu să o aibă de una din femeile pe care le-a iubit:

I-aș fi putut propune să devină soția mea, […] când mă gândesc, cred că ar fi spus da. N-am făcut-o însă, și fără îndoială, n-aș fi putut-o face, nu fusesem formatat pentru o astfel de propunere, nu făcea parte din programarea mea, eram un tip modern și, pentru mine, ca și pentru toți contemporanii mei, cariera profesională a femeilor trebuia respectată mai presus decât orice, era principiul absolut, însemna ieșirea din barbarie, din Evul Mediu”.

Paralela cu 1968 poate să pară forțată celor nefamiliari cu realitatea franceză ori celor care nu au avut contact cu Franța anilor `90-2000. Mutația aceasta e însă evocată chiar de Houellebecq:

”resimțisem mereu fericirea conjugală a părinților mei ca pe ceva inaccesibil […] dar și pentru că acest model conjugal era cumva distrus, așa mi se părea, generația mea îi pusese capăt, mă rog, nu generația mea, generația mea era incapabilă să distrugă, […] să reconstruiască orice”.

Aymeric d`Harcourt – Olonde descendent al unei familii nobile atestată documentar încă din secolul XIII trăiește drama unei generații depășite de istorie. Dacă nobilul lui tată deși n-a făcut nimic în viață în afară de a merge la vânătoare ori câte o serată la Jockey Club a reușit să trăiască din rentă și să păstreze averea intactă, tânărul Aymeric va trăi drama micului agricultor victimă sigură în fața deciziilor implacabile la Bruxelles.

Autorul va fi însă generos cu Aymeric și îi oferă un episod glorios în care, demn de strămoșii lui mult mai viteji își va asuma responsabilitatea pentru oamenii lui.

Serotonină e și un roman politic, prin prisma meseriei personajului său,Houellebecq aduce o serie de critici și prezintă practici dubioase din politicile agricole ale UE.

Romanul surprinde Franța profundă, una care nu se lovește în mod direct de migrație sau de problemele de integrare din orașele mari, o Franță tradițioală victima directă a politicilor UE, a unei administrații franceze iresponsabile dar și a evoluției tehnologice și a pieței de consum. De altfel agricultorii francezi au o tradiție a protestelor mai mult sau mai puțin pașnice de pe la începutul anilor 2000.

Nu e aici vorba nici de euro-scepticism ci mai degrabă de semnalarea unei situații nefericite și a lipsei unor perspective pozitive.

Nu știu dacă e o caracteristică a tuturor romanelor lui Houellebecq, însă unul din farmecul lecturii e oferit și de fidelitatea cu care autorul redă geografia în care se mișcă personajele, trebuie sp recunosc că mi-am întrerupt lectura ca să mă plimb prin Paris sau prin Bretagne cu ajutorul hărților.

Cât despre Captorix, găselnița minune a chimiștilor : E o mică pastilă albă, ovală, divizibilă
– aflăm în deschiderea romanului, și, ca un leit-motiv în debutul ultimului capitol – cu explicații:

”Nu creează, nici nu transformă; interpretează. Ceea ce era definitiv devine trecător; ceea ce era ineluctabil devine întâmplător. Oferă o nouă interpretare a vieții- mai puțin bogată, mai artificială și cu un anume grad de rigiditate. Nu propune nici o formă de fericire, și nici vreo adevărată ușurare, acțiunea ei e de alt ordin: transformnd viața într-un șir de formalități, îți îngăduie să-ți muți gândurile. Așadar, îi ajută pe oameni să trăiască, sau, cel puțin să nu moară – pentru o vreme. ”

Putem vedea în Captorix o metaforă pentru ce înseamă azi Ideologia care anihilează gândirea liberă (cu atât mai mult cu cât în roman efectul secundar al pilulei est impotența – care nu e sigur că e reversibilă)?

Și de aici se deschide o altă posibilă cheie de interpretare.

 

Surprinzător poate, pentru desfășurarea acțiunii, Houellebecq își va salva pe final personajul. Și nu oricum:

De fapt, Dumnezeu are grijă de noi, se gândește la noi în fiecare clipă și, uneori , ne trasează directive foarte limpezi. Căldura iubirii care ne umflă pieptul și e gata să ne taie respirația, iluminările, extazurile, toate cu neputință de ecplicat prin prisma naturii noastre biologice, a statutului nostru de simple primate, sunt semne foarte deslulite.

E însă singurul final posibil pentru autorul care consideră că ”pentru societate, despărțirea definitivă de religios este echivalentă cu o sinucidere”.

0 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Toti pentru POLI #incepe

Fundaţia Calea Victoriei

Abonare

Titlul articolului direct în mail

#nuinseamnanu

ASU POLI Centrul de Copii si Juniori