Inamici publici -Houellebecq şi Henry Lévy
Michel Houellebecq şi Bernard-Henry Lévy sunt doi dintre intelectualii francezi care au ţinut în ultimele decenii prima pagină (şi) în ziarele de scanadal. Inamici publici, volum realizat în 2008 cuprinde corespondenţa lor via e-mail, pe parcursul a aproximativ şase luni.
În ciuda titlului cel puţin preţios, “inamici publici” şi a faptului că pentru publicul de la noi, pentru mine inclusiv, cei doi sunt relativ necunoscuţi, volumul e “en fin de compte” o lectură mai mult decât interesantă, prin prisma diversităţii subiectelor la care vor ajunge cei doi, dar şi a modului în care se raportează la ele.
Aparent totul îi desparte, de la origini, la studiile urmate… ori la structura intelectuală. Avem pe de o parte un tip care nu şi-a terminat facultatea şi un altul care s-a dedicat toată viaţa (şi) studiului, avem şi două personalităţi cel puţin diferite, chiar dacă nu neapărat antagonice.
Cu toate acestea, ceea ce îi apropie, dincolo de asumata şi speculata “ură a contemporanilor” este raportarea la cultura clasică franceză, apartenenţa la o identitate culturală de care sunt tentaţi să se dezică dar care li se citeşte în fiecare propoziţie.
Ambii autori sunt la primul experiment de acest gen, de literatură confesivă, un gen evitat pe motiv de “incompatibilitate” şi poate dintr-un anumit soi de pudoare.
Discuţiile rămân în mare parte pe tărâm intelecutal, dar nu lipsesc detalii şi motivaţii de ordin personal pe care de mule ori cititorul le află în premieră cu această ocazie.
Aflăm de exemplu că în spatele activităţii militant-umanitare a lui Bernard-Henry Lévy se află şi o nevoie de adrenalină, de a ieşi din cadru, de a ajunge acolo unde nu a ajuns nimeni. Sau că, scopul lui Michel Houellebecq ar fi să scrie o carte care să îi asigure siguranţa financiară pentru tot restul vieţii. (Între timp a scris-o, e vorba de Supunere şi voi reveni asupra ei).
Inamici publici e pe de o parte mai puţin preţioasă decât pare. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că motive şi subiecte de dezbatere dintre cele mai diverse, de la creştinism, la filosofie, la Victor Hugo sau stânga proletară sau ateism, apar la fiecare pagină.
În încheierea vă propun câteva din fragmentele la care m-am orpit dintr-un motiv sau altul (nu neapărat pentru că ar fi fost cele mai nu ştiu cum), şi mici explicaţii.
Bernard-Henry Lévy pag. 38 Michel Foucault în ulimele texte: “scrii nu atât pentru a şti ce eşti cât pentru a afla ce devii…” – în general scrisul te ajută să descoperi cine eşti, ceea ce eşti. BHL ajunge la concluzia că dincolo de aspectul acesta, scrisul, ca ocupaţie pe termen lung te transformă, cel puţin ca scriitor, pentru că te vei schimba de la un volum la altul. Pe undeva asta e valabil şi din punct de vedere personal.
Bernard-Henry Lévy pag. 143 “o filosofie nu-i cine şti ce. E doar un mod de a-ţi domoli temerile şi, poate, de a scăpa de ele.” – foarte frumos spus, e doar un mod de a pune in cutiuţe realitatea. Iar forma cutiilor o alegi tu, filosoful, asta fiind toată chestia.
Michel Houellebecq pag. 176 “Îmi este evident imposibil să demonstrez faptul că, pentru societate, despărţitrea definitivă de religios este echivalentă cu o sinucidere, nu e decât o intuiţie, o intuiţie persistentă, e drept.” – o afirmaţie neaşteptată pentru un ateu, nu? E un leit-motiv dezvoltat 7 ani mai târziu în Soumission.
Michel Houellebecq pag. 178 “odată cu mine vă aflaţi în faţa celei de-a doua generaţii de atei absoluţi- atei nu doar din punct de vedere religios, ci şi poitic. În acest stadiu ateismul nu mai are nimic vesel, eroic sau eliberator; după cum nu este nici militant. “ – o realitate pe care evident ateii de astăzi nu o prea recunosc.
Michel Houellebecq pag. 209 “În societăţile noastre occidentale, indivdul poate prea bine să stea la distanţă de grup, vreme de câţiva ani, încercând să galopeze relativ liber, mai devreme sau mai târziu însă, haita se deşteaptă, începe vânătoarea şi sfârşeşte prin a-l prinde” – nu descoperă Michel spiritul de turmă, constată însă veşnica lui actualitate.
Michel Houellebecq pag. 237 “Marin de Viry schiţa o parelelă interesantă între literatură şi ciclism… Înainte de orice, romanele mele mă duc cu gândul la coborâri (puţin cunoscute în general, publicul nu se înghesuie la coborâri, e un exerciţiu prea anbstract, până şi motocicletele televiziunilor ezită, de teamă să nu iasă în décor.” – asta este Franţa autentică, poate deja istorie, Franţa Turului ca realitate identitară. Şi metafora/paralelă e extrem de reuşită, de altfel.
Bernard-Henry Lévy pag. 258 “…nu e deloc sigur că devii ceea ce eşti.” – o afirmaţie aparent paradoxală. Realitatea e că dincolo de pregătire, studii ori personalitate, la 60 de ani potţi ajunge să constaţi că te afli într-un punct în care nu te gândeai niciodată că vei ajunge. Poate mai bine, poate mai rău, dar mai ales diferit.
Bernard-Henry Lévy pag. 265 “Literatura sau viaţa? Viaţa căci literatura; viaţa, pentru mine, nu trăieşte, nu este în mod profund şi carnal viaţă, decât atunci când ştiu că îi pot smulge cuvintele” – Literaturizarea vieţii, mai ştiu eu unul care (păstrând evident proporţiile) nu mergea decât la evenimente despre care avea după aceea ce să scrie.
Inamici publici a apărut la Editura Polirom în 2009, în traducerea lui Daniel Nicolescu.