Interviu: Ce spune Manu despre călătoria în jurul Lumii.

February 2, 2013   /   byCitadinul  / Categories :  Interviuri

Am astăzi ocazia de a inaugura secțiunea de Interviuri. Mă bucur foarte mult că primul invitat pentru interviu e Manu. Discuția a plecat de la călătoria în jurul lumii și a ajuns la călătoria interioară a fiecăruia dintre noi, trecând prin discuții legate de cultură sau mondializare.

În căutarea fericiriiJurnal de călătorie în jurul lumiie este povestea experiențelor lui Manu din anul pe care l-a petrecut alături de Răzvan intr-o aventură pe cât de inedită pe atât de specială, care i-a dus de la Londra, până în Peru, Noua Zeelandă, Fiji și India.

Prezentarea fiind făcută, nu îmi mai rămâne decât să îi mulțumesc încă o dată lui Manu pentru răspunsuri.

1. Ce ar spune Manu, despre Manu, într-o scurtă prezentare, fie pentru cineva care e cu volumul În căutarea fericirii în mână și acum îl începe, fie pentru cineva care tocmai l-a terminat de citit.

Manu ar spune că Manu există în fiecare dintre noi, cei care cred că viaţa este un mare privilegiu şi că orice minut de căutare are sens în scopul descoperirii a ceea putem fiecare fi. Eu am ales să “mă caut” încercând medii diferite, domenii de activitate interesantre, compania unor oameni de la care simţeam că am ce învăţa, practici religioase, sporturi extreme, şi cam tot ce simţeam că merită experimentat. Cred că nu am lăsat să treacă nimic pe lângă mine. Mi se părea că viaţa e prea scurtă pentru a rata vreun moment de “desăvârşire a existenţei” manifestate prin ceea ce devena Manu.

2. Înainte de multe altele în viața ta a existat pianul dar mai târziu ai ales Jurnalismul. Care mai e azi relația ta cu pianul, cu muzica.

Da, aici e o poveste cu conotaţii foarte intense pentru mine. Am început studiul profesionist al pianului de foarte mică, de la saşe ani şi ţin minte că mi se părea încă de pe atunci cea mai frumoasă formă de exprimare. De multe ori preferam să “studiez la pian” decât să ies să mă joc cu vecinii pe stradă. Totul a luat însă o altă turnură în momentul în care am început să realizez presiunea din partea concurenţei, a profesorilor, a comisiilor. Atunci am încetat a mai cânta pentru mine şi am început să cânt din teama de a nu dezamăgi publicul, familia, profesorii. Atunci am făcut şi prima oară cunoştinţă cu efectele nocive ale competiţiei. Totul a culminat la finalul liceului când numai gândul că voi continua să trăiesc cu o astfel de presiune mă terifia cumplit.

Atunci am trăit la modul cel mai organic acel “stage fright” de care nu am putut scăpa decât în momentul în care am decis să nu mai dau examenul de admitere la Conservator. În acel moment toată muzica din mine s-a declanşat de la sine şi am putut interpreta lejer şi cu plăcere cele mai dificile piese. Doar că ştiam că nu mă mai puteam întoarce la scenă, nu în formula clasică, aşa că am dat la Jurnalism, un domeniu care mi se părea fascinant, mai ales că încă din liceu jucasem rolul de redactor şef al revistei Colegiului Naţional de Muzică “Ion Vidu” din Timişoara.

Oricum, pianul a rămas pentru mine un instrument sacru pe care simt că îl descopăr mai ales în sesiunile de jamming, în care legătura care se creează între muzicieni este mai presus de cuvinte. În acele momente mă consider un om cu adevărat privilegiat, prin care muzica se poate manifesta liber, fără teamă.

3. Însemnările tale au apărut o dată pe săptămână online. Îți notai câte ceva zilnic (pe caietul cu care se spune că ai plecat din Timișoara) și apoi făceai o triere a notițelor sau scriai direct un fel de sinteză. Mă gândesc că cel puțin uneori ai fost nevoită să fii foarte selectivă cu ce treci în jurnal, dintre toate întâmplările săptămânii.

Mda, legat de notiţe…niciodată nu am fost în stare să scriu notiţe. Mereu am scris sub imboldul momentului iar ceea ce ieşea pe moment era şi produsul final. Nu am fost niciodată în stare să “cizelez” cele scrise. Mi se părea că pierd enorm din veridicitatea realităţii experimentate de mine în acea perioadă. Ce m-a ajutat mult însă, ca organizare, a fost să ştiu că trebuie să trimit săptămânal un material lui Răzvan Penescu de la www.liternet.ro, căruia îi mulţumesc cu orice ocazie pot că m-a încurajat să scriu. Dacă aş fi lăsat totul pentru final sunt sigură cu nu aş mai fi produs Jurnalul şi oricum l-aş fi scris, aş fi pierdut mult din amănuntele esenţiale şi mai ales din vibraţia momentului care te defineşte în acel moment.

O prezentare, recenzie ar fi prea pretențios spus:  Manu – În căutarea fericirii – Jurnal de călătorie în jurul Lumii

Nu cred în jurnale de călătorie scrise după încheierea călătoriei. Poate că simţul analitic ţi-ar limpezi anumite percepţii de moment dar atunci ai pierde momentul. Eu am ales să scriu o dată pe săptămână ceea ce simţeam că fusese esenţial, mai ales la nivel de percepţie intimă, pentru că de multe ori Jurnalul tinde către personal şi foarte personal, ceea ce nu e cea mai bună lectură pentru cineva care caută informaţii concrete despre locurile respective.

Eu am redat senzaţii, în mare parte, şi pentru că sunt o fiinţă care filtrează mult prin prisma propriilor ochi. Din această cauză Jurnalul este departe de a fi unul obiectiv. Cu toate astea, Jurnalul reflectă cu acurateţe realitatea mea din acel moment. Nimic nu este inventat.

4. Varianta tipărită a jurnalului respectă textul postat online? Cum a venit ideea de a-l tipări? Volumul mai e disponibil undeva, poate fi eventual comandat?

Când m-am întors acasă mi-am dat seama că lumea mă citise online, dar selectiv şi destul de “pe sărite”, aşa cum facem cu mai toate textele publicate pe Internet. De aceea mi-am dorit să văd ce se întâmplă dacă public Jurnlul. Aşa că am început să iau textul “la puricat”, la modul gramatical, ca ritm, exprimare, lucruri de care uitam de multe ori când trimiteam în mare grabă textul de pe cine ştie ce insulă sau munte unde eram şi unde aveam conexiune slabă la Internet. Aşa că a ieşit un text unitar, curat, de care sunt mândră.

Şi, surpriză, lumea a început să citească varianta printată cu mult mai mult interes. Pot să spun că am avut succes prin lansările de carte pe care le-am avut la Cărtureşti în mai multe oraşe din ţară şi că am aut surpriza plăcută ca toate cele 320 de exemplare să se vândă în mai puţin de trei luni. De aceea am trecut la reeditare. Oricum, feedback-ul primit de la lumea care a citit cartea a fost unul foarte bun şi m-a bucurat enorm să descopăr lume nouă şi faină, cu preocupări comune cu ale mele.

Volumul poate fi găsit în librăriile Cărtureşti, pe siteul www.prăvăliadeacasă.ro .

5. Revenind la Jurnal, e călătoria o condiție necesară/obligatorie a găsirii echilibrului interior? Îți poți găsi propria identitate și acasă la tine, fără această căutare dusă într-un fel la extrem, fără a forța limitele?

Aici îmi pui o întrebare cu o anumită conotaţie Budistă. Şi eu ca şi mulţi alţii am căutat echilibrul mai peste tot. Că nu mi-a mai ajuns camera, oraşul, muntele, ţine poate de propriile limitări spirituale. Prima oară când am fost în India am lucrat şase luni printr-un Internship, după care am plecat trei luni, de capul meu, să colind această ţară incredibilă. Aceasta a fost de fapt călătoria vieţii mele, care m-a deschis la minte şi la suflet, mi-a dat un imbold enorm în sensul valorificării a tot ceea ce înseamnă existenţă spirituală. Atunci am şi început să practic yoga, meditaţia Vipassana, să caut centrele spirituale ale budiştilor tibetani…

A fost o călătorie fantastică, din toate punctele de vedere. Şi acum consider că îmi trag seva din acele clipe de extaz existenţial. Ca o conluzie, fiecare alege o anumită cale de autocunoaştere. Bineînţeles că echilibrul interior poate fi rezultanta unei călătorii iniţiatice, a unei săptămâni de meditaţie, a interpretării unui concert de pian sau poate fi pur şi simplu o stare de spirit, puţin negociabilă.

6. A propos de Acasă, sunteți din nou în Timișoara, v-ați gândit la un moment dat să vă stabiliți în altă parte? (sau poate te-ai gândit tu la asta la un moment dat?). Ce te leagă de Timișoara.

Pfff, legat de casă, ideea de Acasă şi tot acest arsenal de întrebări cu tentă mai mult sau mai puţin pragmatico-sentimentală, da, pot număra tentativele personale de a părăsi tărâmurile natale.De multe ori am simţit că mediul în care trăiesc mă limitează într-un fel sau altul, de aceea am şi considerat că explorarea altor tărâmuri m-ar putea ajuta să mă dezvolt la capacitatea mea maximă.

Nu de puţine ori am rezonat cu o anumită cultură, mai ales cu cea franceză, drept pentru care am şi avut un imbold de a studia în Franţa. Cu toate acestea, totul s-a schimbat în momentul în care am decis să plec cu Răzvan in această călătorie nebunească de un an în jurul lumii, pe care cu greu o pot explica în aceast moment. Oricum, cred că cel mai tare mi-ar plăcea să trăiesc în Noua Zeelandă, dacă nu ar fi la capătul celălalt al lumii. Însă nimic nu se compară cu familia. Cred că ai mei (părinţi, bunici, verişori, prieteni), sunt principalul motiv pentru care Timişoara este încă Acasă. Fără ei, nu cred că aş fi insistat să populez aceasă parte de lume.

7. Cum a fost călătoria în doi, cum ați gestionat atâtea luni de stat împreună cu tot felul de situații, unele mai complicate altele mai tensionate, ca să nu mai amintesc și de oboseala care se simțea pe final.

Da, într-adevăr, o întrebare delicată. Călătoria în doi, mai ales iniţiată în momentul în care nu ai cunoscut de mult timp acea persoană poate fi nebunie curată. Să te trezeşti deodată pe alt continent, ştiind că singura persoană pe care poţi conta este un om abia cunoscut, poate fi cea mai riscantă chestie. Doar că pe unii nu-i sperie nebunia. Eu mă consideram cumva o veterană în domeniul călătoriei, aşa că credeam că am să mă descurc oriunde în lume, chiar şi în cazul unei despărţiri. Bineînţeles că prima călătorie în India îmi dădea curaj maxim.

Cu toate astea, această călătorie de un an s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile din punct de vedere psihologic. Da, au fost nevoie de multe ajustări comportamentale, mai ales din partea mea, pentru a putea convienţui în duo în acest periplu prin lume, şi din cauză că eram obişnuită să călătoresc mai mult independent, fără să dau socoteală nimănui. Dar am reuşit să ne respectăm intimitatea, călătorind şi separat atunci când aveam obiective diferite. Eu doream mai mult să mă întâlnesc cu lumea din oraşele/locurile prin care treceam, de aceea am şi folosit mult siteul www.couchsurfing.com , pentru a interacţiona efectiv cu viaţa culturală şi socială din acele zone.

Cu toate conflictele iminente însă, faptul că ai pornit cu cineva la drum şi că ai un obiectiv clar (un an de zile în jurul lumii), te ţine în priză şi te face să te gândeşti de două ori înainte să actionezi instinctiv sau la nervi/oboseală. Dar da, a fost un tur de forţă care mi-a pus la încercare rezistenţa fizică, psihică, toleranţa, inteligenţa şi persevernţa, care pentru cineva nu foarte cu picioarele pe pământ, cum sunt eu, nu este chiar uşor.

8. Sunt tentat să spun că această căutare a voastră s-a desfășurat într-un fel pe două planuri. Unul al turelor și al expedițiilor adesea extreme, în care ați stat față în față cu natura, și un altul al descoperirilor și experiențelor mai degrabă culturale, mă refer aici la Rio, la Buenos Aires sau la Kuala Lumpur și Singapore.

Care din cele două planuri a fost mai important pentru căutarea ta? De fapt delimitarea mea stă în picioare sau pe traseu lucrurile se simt altfel?

Da, ai intuit bine aceste două direcţii, care sunt de fapt marile mele pasiuni: muntele şi cultura. Niciodată nu ştiu ce mă tentează mai tare: un festival de arte sau o tură la căţărat. Pot spune că de multe ori am avut tendinţa să le împac pe amandouă în cele mai ciudate moduri, însă această tură s-a dovedit extremă din ambele puncte de vedere.

De multe ori mă întrebam dacă mai am putere să asimilez. Am încercat să mult să filtrez, să mă gîndesc cum pot folosi acel input la modul creativ. Şi mai ştiam că nevoia de a mă manifesta artistic/creativ va fi foarte mare la întoarcerea acasă.

9. Plecând de la experiența tuturor locurilor pe care le-ai văzut, povestea asta cu mondializarea, nivelarea culturilor și a valorilor e o realitate? Cum crezi că vor arăta lucrurile peste 20-30 de ani?

Ei bine, da. Din păcate şi cele mai izolate locuri încep să se simtă cam la fel. Am un prieten care tocmai a venit din Papua Noua Guinee. Cred că el este unul dintre puţinii dintre prietenii mei care au reuşit încă să intre în contact cu adevăraţii băştinaşi. Restul am făcut mai mult sau mai puţin turism. De fapt asta a fost şi dezamăgirea mea legată de această tură – că de multe ori nu îmi puteam depăşi condiţia de turist.

Mondializarea, este un fenomen dureros, care va duce la aplatizare culturală. Adică mi se părea hilar să văd că în sătuce uitate de lume din Laos, oamenii purtau tricouri cu Coca-Cola.

10. Într-o comparație cu Buenos Aires și cu viața culturală de acolo, făceai o remarcă referitoare la Timișoara. Mi-a plăcut partea cu “e loc de creat”. Cam ce ar fi de făcut? Te îmtreb și pentru că știu că ai fost implicată în organizarea unor evenimente.

Legat de viaţa culturală din Timişoara, ar fi multe de dezbătut. Din fericire, simt că încă am puterea de a-mi aduce contribuţia la nivel cultural (organizez festivaluri, vernisaje, jam-sessions, colaborez cu reviste online, etc). Da, într-un fel îmi înţeleg rolul în societatea în care trăiesc în acest moment, pe de altă parte îi simt puternic limitările.

11. Cum se vede fericirea, acum după aproape doi ani? Cum te-a schimbat, cum v-a schimbat experiența anului de călătorie? Ai mai pleca din nou la drum, pe același traseu sau ai schimba câte ceva?

Legat de titlul cărţii şi de conceptul de fericirie, eu am folosit titlul acesta, cumva clişeistic, cu tentă ironică. Aidcă: noi credem (eu, cel puţin, mult timp am crezut că starea de bine, de fericire până la urmă, se găseşte prin stimuli exteriori). Într-adevăr, şi această stare ţine de o anumită maturitate şi acumulare de experienţă. Oricum ar fi fost, mie starea de călătorie îmi dădea nişte senzaţii aproape halucinogene. Călătoria era un fel de căutare a circus mundi la nivel individual. Mereu aveam impresia că numai călătorind voi reuşi să ajung la un anumit centru interior. Îmi căutam cumva mediul perfect de evoluţie personală. Şi da, de multe ori am crezut că am găsit acele medii care să mă facă să mă simt eu însămi şi să mă încurajeze să îmi maximizez potenţialul uman.

Într-un fel, da, am plecat în căutarea fericirii, poate cu F mare. Într-un fel, ştiam că numai în mintea mea, în centrul meu adevărat, pot găsi acea stare de mulţumire, împlinire, cum vrei să-i spui, nu neapărat fericire. Pentru că, filozofic vorbind, fericirea perpetuă este o utopie. Nu poţi menţine starea de fericire. Este ca şi cum ai fi mereu dopat cu halucinogene. Până la urmă secretul constă în alternanţă. Cum ar fi să băltim pentru totdeauna într-o stare de fericire călduţă? Nu prea interesant cred…Oricum, nu foarte creativ.

Dar să revin la întrebare, da, conceptul de fericire, ideea de fericire se modifică odată cu acumularea de experienţă. După acest periplu epic prin lume, pe care cu siguranţă nu îl vom mai repeta, totul s-a schimbat: modul de viaţă, priorităţile, visele. Doar că acest lucru s-a întâmplat în mare parte datorită naşterii lui Ştefan, care iată că a devenit el acel circus mundi de care spuneam mai devreme.

Legat de plecat la drum, din nou, acest lucru nu ar mai fi posibil în aceeaşi formulă, cu siguranţă. De aceea, experienţa rămâne unică. A fost unica plecare oficială în “căutarea fericirii” din această viaţă.

12. Maria Balabaș spunea în prefața volumului că “poveștile rămân întotdeauna deschise”. Cum a continuat povestea pentru tine? Ce sfat ai avea pentru cei care își caută încă un sens, o identitate?

Da, frumos a spus Maria. Eu cred că se referea şi la faptul că pentru fiecare dintre noi călătria prin viaţă e unică. Nimeni nu poate repeta o călătorie iniţiatică după o reţetă dată. Nu cred că există reţete pentru fericire. Sau ele nu pot fi decât superficiale. Orice poveste este una personală. Nu poţi trăi exact ce a trăit altcineva.

Nu cred în imitaţie. În acest sens poveştile rămân deschise. Este de fapt un îndemn de a porni la drum, cu mintea deschisă şi cu siguranţa faptului că pleci pentru a găsi ceea ce e mai de preţ în tine însuţi. Cu toţii avem o identitate. Trebuie doar să fim conştienţi de ea şi să luptăm pentru a o valorifica. Uniformizarea este cel mai periculos lucru de pe lume. Aşa că, drum bun!

0 comments

Leave a reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Toti pentru POLI #incepe

Fundaţia Calea Victoriei

Abonare

Titlul articolului direct în mail

#nuinseamnanu

ASU POLI Centrul de Copii si Juniori