Interviu cu Bujor Stoicovici (Butterflies in My Stomach, TiPtiL)

Muzica românească, în special cea de după ’90 are o istorie prea puţin cunoscută, cu tineri entuziaşti, trupe şi proiecte experimentale, o epocă în care se cânta în primul rând din pasiune. Bujor Stoicovici e unul din cei care au avut şansa să trăiască în mod activ toată această perioadă şi să continue să facă muzică. Îl ştiţi cu siguranţă, astăzi cântă la chitara bass sau la contrabas în trupele Butterflies in My Stomach şi TiPtiL.

Povestea lui muzicală începe însă mult mai devreme, cu trupa Sindrom, o trupă de rock lansată în liceu, a urmat apoi proiectul Party Poopers, despre care am putea spune că propunea ceva între acid jazz şi electro-swing, unde i-a avut alături şi pe Electric Brother, Junkyard sau Ati de Chile.

Odată cu Baba Novac proiectele lui Bujor au rămas în zona, funk, jazz, fusion şi se formează nucleul care se va transforma în 2005 în Butterflies in My Stomach, adică Laurentze, Meghi Maca şi Bujor.

În a doua parte a anilor 2000 au mai fost şi alte colaborări ori proiecte, amintesc doar de Zum sau Roua, pentru ca în 2009, neliniştile creatoare, ca să le spun aşa să ducă la apariţia unui nou proiect TiPtiL, în care Bujor i-a avut de la început alături pe pe mai vechii colegi, Cristian Creţu şi Laurentze Moisescu.

TiPtiL va susţine joi, pe 6 februarie, în Club Puzzle din Bucureşti primul concert de pe 2014. Mi s-a părut un moment potrivit pentru o scurtă discuţie cu Bujor:

1. Salut Bujor! Pregătiţi primul concert TiPtiL din 2014, va fi o cântare cu mult jazzaggaefunkdancefun, asta e clar! Dar o să avem parte şi de piese noi, apărute “între ani”?

Salut Răzvan. Da, este primul concert din 2014 şi, e adevărat că ne cam mănâncă palmele şi tălpile şi sperăm să umplem locul de jazzaggaefunkdancefun.

Despre piese noi îţi pot spune că am început să coacem un material nou, care ne încurcă puţin, pentru că, în paralel lucrăm şi la album şi trebuie să mai şi repetăm piesele pentru concert. Au apărut multe idei şi lucrăm la mai multe piese simultan. Dacă vom reuşi să finalizăm vreo piesă în timp util, cu siguranţă o vom cânta joi, la Puzzle.

2. Eşti activ în muzica românească de pe la mjlocul anilor ’90 (Party Poopers, Baba Novac, Zum, BiMS şi TiPtiL sunt câteva din proiectele în care ai fost implicat), cum ai simţit evoluţia (dacă o putem numi aşa)? Ce s-a schimbat în bine/rău, în muzica de la noi în general, în modul în care percepe şi reactionează publicul la ce se intâmplă pe scenă?

Bineînţeles că o putem numi evoluţie, pentru că lucrurile aşa stau, evoluează. Nu întotdeauna în direcţia pe care o dorim, dar evoluează şi asta e bine.

Muzica a evoluat pe mai multe planuri. Au apărut muzicieni tineri şi talentaţi. A crescut performanţa instrumentală şi stilistică. Internetul a ajutat mult şi în educarea muzicienilor. Totodată, echipamentele tehnice şi sunetiştii au făcut progrese.

Locurile în care se cântă sunt din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai pregătite tehnic.

Publicul s-a obişnuit să plătească bilet. Desigur, aici mă refer la Bucureşti, Cluj şi Timişoara, pentru că, din păcate, restul ţării mai are de lucrat la capitolul acesta.

Faţă de anii trecuţi, însă, remarc dispariţia jamsession-ului, care, în anii 98-2005 era prezent după aproape toate concertele de club. Mai ales la cele de jazz. Azi s-a cam izolat în bombe obscure şi s-a transformat mai mult într-un open-stage.

Din păcate, azi şunt din ce în ce mai puţini muzicieni dispuşi să cânte înainte de a şti pe câţi bani o fac, ceea ce e un pic trist, dar de înţeles. Nu militez pentru cântatul gratis, doar pentru cel din inimă.

3. A propos de evolutii si de genuri, e importanta pentru tine o clasificare clara BiMS canta nu-jazz si TiPtiL funk, jazz, electro, trip-hop, chill, sau nu crezi in catalogările astea?

Clasificările astea le-au inventat cei care preferă să întrebe decât să asculte. În general presa a format clasificările. Noi am preferat să cântăm. De aceea, la TiPtiL, în mod ironic, am inventat „stilul” jazzaggaefunkdancefun. Mă distram când îmi imaginam vreo reporteriţă mondenă încercând să-l pronunţe. Între timp a ajuns un simbol al nostru şi chiar mi se pare că ne reprezintă.

(*credite foto – Cristi Mitrea)

4. Cum a început aventura ta în muzica, si cum ai caracteriza relaţia pe care o ai astăzi cu muzica? De ce spuneai la un moment dat că şcoala de muzică îngrădeşte?

Aş completa citatul şi el ar trebui să fie aşa: „Şcoala românească de muzică îngrădeşte muzicianul până la anihilarea bucuriei de a cânta”.Asta se poate argumenta pe câteva rânduri, dar e greu fără să dai câteva nume. Aşa ca mai bine mă credeţi pe cuvânt.

Bineînţeles că şcoala nu ar trebui să te îngrădească, ba dimpotrivă, ar trebui să te formeze şi să-ţi deschidă mintea. Şi aşa se şi întâmplă, dar nu pe aici prin România.

Eu am început la şcoala generala, intrând în ansamblul de mandoline, pentru că îmi plăcea fata profesorului de muzică. Relaţia cu fata nu s-a legat, dar am rămas cu muzica pe cap.

Azi mă bucur tare că mi s-a întâmplat deşi era să nu fie.

Acasă, părinţii m-au crescut cu audiţii de muzică clasică şi jazz, dar nu prea credeau în viitorul meu de muzician. Lucrul asta i-a determinat să mă ducă pe drumul învăţământului de „audienţă generală”, iar mie mi-a folosit teribil de mult, culmea, chiar din punct de vedere muzical şi motivele sunt două şi clare:

1. am o meserie din care trăiesc şi nu sunt obligat s-o fac din muzică. Rezultatul: cânt ce vreau eu şi când vreau eu.
2. am cunoscut oameni minunaţi pe care poate nu i-aş fi întâlnit altfel, oameni care mi-au influenţat cariera muzicală.

5. Termenul de succes e relativ, totuşi care ar fi sfatul tău pentru un tânăr, sau o trupă care face primii paşi în muzică, la ce să fie atenţi? Cât e promovare şi cât e muzică 100% într-o formulă “câştigătoare”?

Nu există formule. Dacă ar exista, le-ar aplica toată lumea şi ar cânta toată lumea. Muzica e matematică, e fizică, e meşteşug, dar mai are şi ceva divin în ea, care „încurcă” toate calculele.

Singurul sfat pe care îl pot da, deşi nu cred că şunt eu cel mai în măsură să o fac, este ca fiecare să petreacă cât mai mult timp cu capul şi cu sufletul la muzică şi mai cu seamă la muzica pe care o compune sau o interpretează.

6. Pe lângă muzică şi trupe, în viața de zi cu zi construiești lucruri mai prozaice. Ţi-ar fi plăcut/ţi-ar place sa te poti ocupa doar de muzică? 

Când fac muzică îmi doresc să fac asta tot timpul. Când îmi fac meseria, sunt în partea cealaltă. Trăiesc o minunată şi foarte echilibrată bigamie profesională. Mă simt câteodată ca acea reprezentare a justiţiei, legat la ochi, iar pe talerele balanței stau cele două pasiuni profesionale.

7. Crezi că varianta actuală cu un job din care iţi plăteşti facturile, (o situație în care se găsesc foarte mulţi oameni din zona alternative, indie, rock, jazz, mai mult sau mai puțin underground) și faptul că faci muzică doar din pasiune are și efecte pozitive pentru trupe sau artiști (nu mă refer strict la tine/ la voi). Poate o mai mică vulnerabilitate în faţa tentației de a te “adapta” pieței și publicului?

Răspuns corect: da

8. Din perspectiva asta, te-ai gândit vreodată să pleci de tot în străinătate, unde de exemplu o trupă independentă ca Snarky Puppy poate câştiga un premiu Grammy? Ce te-a ţinut în Bucureşti?

Eu întotdeauna am avut ceva de făcut aici. În general, când ai treabă nu pleci până n-o termini. Eu încă n-am finalizat. Poate îmi voi sparge banii de pensie prin călătorii, dar de emigrat … n-a fost pentru mine.

Desigur, tentaţia e mare să te gândeşti că dacă eram/mă năşteam în, să spunem, America, aş fi avut mai multe şanse, dar, desigur, depindea în ce parte din America. Sunt foarte neplăcut surprins să văd românii grăbindu-se să-şi subestimeze ţara şi să-şi exprime regretul că nu s-au născut la Paris, la Londra sau New York. Oamenii ăştia habar nu au cât sunt de norocoşi că nu s-au născut la Phenian, la Ouagadougou, la Bagdad sau la Damasc.

Totodată, cunosc mulţi străini care îmi spun că la Bucureşti încă mai e libertate şi că ar trebui să fim mândri.

Subiectul comportă o discuţie mai lungă pentru că argumente sunt mii, de ambele părţi.

9. Care sunt trupele şi muzicienii pe care îi asculţi cu plăcere, cum ţi s-au schimbat preferinţele pe măsura ce descopereai lucruri noi?

Cu plăcere maximă ascult orice muzician, dacă mi se pare că mi se adresează. Au fost nume care mi-au schimbat perspectivele la diferite momente. Lista e mare şi destul de subiectivă. Nu e o reţetă, dar poţi spune, parafrazând, că eşti ceea ce asculţi.

10. Ai timp pentru cărti, filme? Poţi să aminteşti câteva titluri ori autori preferaţi ori citiţi în ultima vreme?

Cât de îngăduitor eşti cu noţiunea de „ultima vreme”? Timp am puţin de tot. Nici pentru filme nu prea găsesc. Anul 2013 a fost unul foarte intens pentru mine şi, pe cale de consecinţă, am adormit la foarte multe filme.

Un roman minunat pe care l-am terminat prin vară (sau chiar primăvară) a fost Rătăcirile fetei nesăbuite de Mario Vargas Llosa. După, am început trei romane şi începute au rămas.

11. La ce să ne așteptăm în 2014 din partea celor doi copii muzicali ai tai, Butteflies in My Stomach și TiPtiL? Apare primul album TiPtiL, lucrați deja la al doilea BiMS? 

Mai bine nu vă aşteptaţi la nimic şi astfel, cu siguranţă vă vom depăşi aşteptările.

Intrebare tip Post Scriptum: Cine şi cum a ajuns la ideea jocului de litere pentru TiPtiL?

Jocul de litere îmi aparţine. Nu înseamnă ceva anume, dar am simţit nevoia să creez un reper vizual şi în textul editat. E greu să convingi lumea să-l respecte, dar iată că unii au reuşit din prima.

TiPtiL cântă joi, pe 6 februarie in Puzzle din Bucureşti în formula Silvana & Ioana – voce, Creţu – chitară, Bujor – bass / doublebass şi Laurentze – baterie.

Nu îmi rămâne decât să îi mulţumesc încă o dată lui Bujor pentru ocazia oferită, era unul din interviurile la care mă gândeam de ceva vreme.

Le doresc celor de la TiPtiL şi BiMS, de fapt ne doresc nouă fanilor şi celor care ne bucurăm de muzică, un an cu multe cântări şi de ce nu, lanspări de materiale noi.