Interviu cu Danielle De Picciotto înainte de Timishort 2015

October 12, 2015   /   byCitadinul  / Categories :  Interviuri

Danielle de Picciotto e unul din invitaţii deosebiţi ce vor sosi la Timişoara cu ocazia Festivalului Internaţional de Film Timishort ce are loc între 15 şi 18 octombrie 2015.

Artista americană va face parte din juriul competiţiei naţionale, urmând să urce şi pe scenă alături de Alexander Hacke (Einstürzende Neubauten).

Proiecția de deschidere Timishort 2015 îl va avea în prim plan pe Alexander Hacke, dar şi pe regizorul Uli M Schueppel cel care a realizat în 1989 documentarul OFF Ways, o incursiune a Einstürzende Neubauten în Berlinul de Est.

Toate detaliile despre festival sunt disponibile pe www.facebook.com/timishort şi www.timishort.ro
Acestea fiind spuse, vă las cu interviul cu Danielle de Picciotto. Traducerea în limba română e disponibilă mai jos.

1. How would you introduce yourself to someone who doesn’t really know much about your work?
My name is Danielle de Picciotto. I am an American interdisciplinary artist that moved from NYC to Berlin in 1987. I work in the fields of music, art, film and literature. Together with my husband Alexander Hacke of Einstürzende Neubauten I have been traveling the world in a nomadic lifestyle
since 2010. I was co-founder of the Berlin Love Parade together with Dr Motte. Currently I am presenting my solo alum “Tacoma” which is a mixture of desert drones and experimental beats.

2. Back in the 80’s you chose to live in Berlin, what do you miss the most about that time?
The special thing about Berlin in the 80ies was that it was cut off from the rest of the world by its political situation. The result was that the artistic scene was very individual and not at all influenced by fashion or trends. In other words the profit-oriented industry was not present. It was extremely cheap to live there and a general feeling of support amongst artists existed. There were many empty apartments and studios so life for an artist was wonderful.

3. Talking about Berlin and those years, you’ve been one of the founders of Berliner Love Parade. Looking back in time, do you think the whole idea about the Love Parade changed across the years and that later it wasn’t much about what you started?
The original idea of the Love Parade stemmed from the underground. It was completely idealistic and
experimental. We wanted to celebrate life and music. The success was very unexpected –who could have known that in a couple of years 1,5 million people would be dancing next to us?
I stopped participating after about 4 years when it became an obvious investment for the industry. Personally I do not like huge masses, they make me nervous – “individuality” is my mantra.
Which does not mean that it turned into something bad – Dr Motte was still just as idealistic as in the beginning and he stayed that way until the end. The end came when it was finally bought by the industry and they destroyed it – the industry usually ends up destroying things because they do not care about the “soul” of things – all they want to do is make a profit…

4. What changed for a musician, for an artist in the last 20 years? Do we live in a more difficult, or let’s say more challenging world?
I think the main difference is that a) there are many, many more musicians around b) the industry has collapsed so there is hardly the possibility of earning a living through music unless you want to be main stream. It is very difficult to sell CDs or LPs because everybody downloads for free.
On the other hand every generation has the responsibility of discovering new ways of expressing themselves so I am curious to see what will be happening in the next years. To be an artist or musician has never been easy, it is a constant battle against all kinds of odds and every generation has different difficulties to face. Back in the 90ies or even 80ies there was no internet so to become internationally known was much more difficult. That is something, which is much easier today.

5. It’s been some years now since you work mostly with your husband Alexander Hacke. How did creating together change your “personal” relationship?
Alexander and I have been performing together now for 15 years. It has been an extremely positive experience for us both because we compliment our talents in way, which is very productive. It is interesting to work as a duo because it means a lot of compromises but it also bears the possibility of doing things, which one could not do as a solo artist. In some ways we are very different (I love rehearsing, he hates rehearsing) and in some ways we are very much the same (we both love unconventional music and ideas).
Being an artist couple is intense but we both are not scared of confrontation so we have managed to develop and transform together.

6. What does being on the scene, performing, means for you? Do you have some kind of special feeling once on the stage? Or you rather prefer the creating process.
Performing is the last stage of a complex work process. Every part of the process is important –from the first idea of a project to the final presentation – I love every part of it. I am 100% artist and have been from the very beginning. It is my way to deal with life. The ideas I have are questions and thoughts inside of me and I transform them into something that I can then present to the world either in form of a painting, book, album or live presentation.

7. What’s the most important thing for you (in life)?
To be able to live freely,

8, While looking around for your work, I discovered the video for STERNENTANZ. I really enjoyed it, it has such 80’s-90’s touch (at least for me). Somehow related to that, and because you’ve already been several times in Romania, (although is quite a silly question) do you have any special story about your visits here, have you had the time to discover the country or any city?
The Foreign Ministry of Germany commissioned the video. They asked me to express how the fall of the wall impacted club culture. It was a lot of fun and I enjoyed working on it immensely. It was presented throughout Europe during the 20th anniversary of the fall of the wall and the Foreign Ministry liked the film so much they commissioned me again the year after.
I have been to Rumania a couple of times and enjoyed it very much. I like the experimental art spaces and festivals that are initiated there and the different styles of architecture. I was in Bucharest when the volcano in Iceland exploded. As I drove back from the airport (after trying to leave to Berlin) into the city I was struck by the fact that all the fountains had blood red water spurting out of them. I was totally shocked and asked why and was told that it was the day of hemophilia. That was very surreal!

9. Talking about discoveries, your nomad adventure continues? Have you decided for a place to settle? Where will you head to for the next several months?
We still do not know exactly what to do. We started traveling because it is very difficult to earn money as an artist in Berlin and we hoped to find a city, which is not expensive but still has interest in supporting artists. This we found out is almost impossible. Either cities are very expensive and artists struggle terribly or there are places that are very small and cheap but there are no jobs for artists. As the nomad’s life has been very good to us, (we have low costs and lots of commissions) we are quite happy but it is exhausting to be on the road all the time. So we are still looking for the perfect solution.

10. You’ll be in few days in Timişoara what do you have in mind for the performance on Timishort Festival?
Alexander and I will be presenting my solo album “Tacoma” and our upcoming album “Perseverantia”.
The music is a mirror of our current lives – desert drones, nomadic beats and throat singing with spoken word about traveling. I will also be showing visuals to the music with my short films and animations, which I have been working on during our journeys. We have been touring with this program through North America all summer and it was received enthusiastically so I guess a lot of people are thinking about becoming nomads. I will also be in the film jury and very much look forwards to seeing all of the films presented.

www.danielledepicciotto.com

www.facebook.com/Danielle-de-Picciotto

 

***********************************************

1. Cum te-ai prezenta celor care vor veni să vă vadă la Timishort, dar care nu ştiu foarte multe lucruri despre arta pe care o faci/eţi?
Numele meu este Danielle de Picciotto. Sunt un artist interdisciplinar american din New York, care s-a mutat la Berlin în 1987. Lucrez în domeniul muzicii, al artei, al filmului și al literaturii. Începând cu 2010, împreună cu soțul meu Alexander Hacke, membru al Einstürzende Neubauten, am ales să călătorim prin lume ducând un stil de viaţă nomad. Am fost co-fondator al Love Parade din Berlin împreună cu Dr. Motte. În prezent, promovez albumul meu solo “Tacoma”, care este un amestec de desert drones şi beat-uri experimentale.

Modeling_Photo_by_Boris_Waecke

2. La sfârşitul anilor 80 ai ales să trăieşti în Berlin, ce s-a schimbat, ce lipseşte cel mai mult din atmosfera acelei epoci?
Lucrul special pe care îl avea Berlinul anilor ’80 era faptul că se regăsea cumva rupt de tot restul lumii datorită situaţiei politice. Rezultatul a fost că scena artistică era una foarte individuală / individualistă și deloc influențată de mode şi tendinţe. Cu alte cuvinte, industria orientată spre profit nu era prezentă, nu exista. Viaţa în Berlin era una extrem de accesibilă şi exista o atmosferă generală de cooperare şi de susţinere reciprocă între arişti. Existau multe spaţii disponbile, apartamente, studio-uri, aşa că viaţa era minunată pentru artişti.

3. Vorbind despre Berlin și acei ani, ai fost unul dintre fondatorii Berlin Love Parade. Privind retrospectiv, crezi ceea ce am putea numi conceptul Love Parade s-a schimbat de-a lungul anilor și că mai târziu ideea iniţială, esenţa, s-a pierdut oarecum ?
Ideea originară a Love Parade îşi avea rădăcinile în underground. Era ceva absolut idealist şi experimental. Am vrut să sărbătorim viața și muzica. Succesul a fost foarte neașteptat, cine ar fi putut şti că în câţiva ani 1,5 milioane de oameni vor dansa alături de noi?
Nu am mai participat după aproximativ patru ediţii atunci când evenimentul a devenit în mod evident o investiţie pentru industria de profil. Personal nu-mi plac marile mase de oameni, îmi creează nervozitate – “individualitatea” este mantra mea.

Asta nu înseamnă că Love Parade s-a tranformat în ceva rău – Dr. Motte era la fel de idealist ca la început și a rămas aşa până la sfârșit. Sfârşitul a venit atunci când evenimntul a fost în cele din urmă cumpărat de cineva din industria de profil şi l-au distrus – industriile sfârşesc în general prin a distruge lucruri pentru că nu le pasă de “sufletul” acelui eveniment (în cazul de faţă) – profitul e tot ceea ce îi interesează…

4. Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani din perspectiva unui artist, a unui muzician? Trăim într-o lume mai dificilă, ori, să spunem mai competitivă?
Cred că principalele diferențe sunt că a) există mulţi, mulţi mai mulţi muzicieni activi b) industria s-a prăbuşit şi este aproape imposibil să îţi câştigi existenţa din muzică, cu excepţia cazurilor în care alegi să fii mainstream. Este foarte greu să vinzi CD-uri sau LP pentru că toată lumea download-ează muzică gratuit.

Pe de altă parte, fiecare generație are responsabilitatea de a descoperi noi modalități de a se exprima așa că eu sunt curiasă să văd ce se va întâmpla în următorii ani. A fi artist sau muzician nu a fost niciodată ușor, este o luptă constantă împotriva a tot felul de încercări şi provocări și fiecare generație trebuie să facă faţă unor dificultăți diferite. În anii ’90 sau chiar în anii ’80 nu exista internetul, astfel că era mult mai dificil să devii cunoscut pe plan internațional. Ceea ce astăzi se poate face mult mai uşor.

5. Se împlinesc deja câţiva ani buni de când lucrezi în bună măsură doar în colaborare cu soţul tău Alexander Hacke. Cum a influenţat această colaborare pe plan artistic relaţia voastră “personală”?
Alexandru și cu mine suţinem concerte împreună şi colaborăm deja de 15 ani. A fost o experienţă cât se poate de pozitivă pentru amândoi pentru că pe undeva ne completăm din punct de vedere artistic, iar asta e, să spunem, productiv. Este interesant să lucrăm ca un duo, asta înseamnă o mulţime de compromisuri, dar în acealşi timp ne oferă posibilitatea de a face lucruri pe care nu le-am putea realiza ca artişti solo. Din anumite puncte de vedere suntem foarte diferiţi (eu iubesc repetiţiile, el le urăște) iar în alte privinţe semănăm foarte mult (amândoi iubim muzica și ideile neconvenționale).

Să fii un cuplu de artişti e o experienţă intensă, nu ne e însă niciunuia teamă de confruntări şi astfel am reuşit să ne dezvoltăm, să ne transformăm împreună.

6. Ce înseamnă să fii pe scena, în faţa publicului? Ai un sentiment special atunci când te regăseşti acolo? Sau preferi mai degrabă preferi procesul creativ.
Concertul, ceea ce se întâmplă pe scenă e ultima etapă a unui proces de creaţie complex. Fiecare parte a acestui proces este importantă – de la prima idee a unui nou proiect, până la varianta finală de prezentare – ador fiecare etapă a acestui proces. Sunt 100% artistă şi asta m-a caracterizat încă de la început. Este modul în care relaţionez eu cu viaţa. Ideile (creative) pe care le am sunt întrebări şi gânduri intime pe care le transform într-o aşa manieră încâ să le pot transpune pe înţelesul publicului, prin pictură, într-o carte, un album sau un spectacol live.

7. Care este cel mai important lucru pentru tine (in viaţă)?
Să am posibilitatea de a trăi (în mod) liber,

8. În timp ce mă documentam pentru interviu am descoperit videoclipul pentru proiectul STERNENTANZ, mi s-a părut foarte fain, are aşa un aer specific anilor ’80-’90 (cel puţin pentru mine). Plecând oarecum de la asta şi ţinând cont de faptul că ai fost deja de mai multe ori în România, (deși este o întrebare relativ banală) ai vreo poveste specială despre vizitele făcute deja aici, ai avut timp să descoperi vreun oraş?
Ministerul de Externe al Germaniei a comandat clipul. Mi-au cerut să redau modul în care căderea Zidului a influenţat ceea ce putem numi “club culture”. A fost foarte distractiv şi mi-a plăcut foarte mult să lucrez la acest proiect. A fost promovat în întreaga Europă la aniversarea a 20 de ani de la căderea Zidului, întrucât clipul s-a bucurat de un foarte mare succes, Ministerul m-a contactat pentru un proiect similar în anul următor.
Am fost în România de câteva ori şi vizitele mi-au făcut mare plăcere. Îmi plac spaţiile experimentale de aici şi festivalurile care au loc în astfel de locaţii, mi-au plăcut de asemenea stilurile arhitecturale atât de diferite. Am fost în București, atunci când a erupt vulcanul din Islanda, pe când mă întorceam de la aerroport (după o încercare nereuşită de a decola spre Berlin) am fost frapată de faptul că la toate fântănile din oraş curgea o apă roşie, de culoarea sângelui. Am fost absolut şocată, astfel că am întrebat despre ce era vorba. Era de fapt o modalitate de a marca Ziua Hemofiliei. Dar cât de suprarealist era totul!

9. Rămânem la categoria “descoperiri”, aventura voastră nomadă continuă? Ţi găsit un loc în care să vă stabliliţi?
Încă nu ştim exact ce să facem. Am început să călătorim pentru că în Berlin e foarte greu pentru un artist să îşi câştige existenţa, spera, să găsim un oraş care să nu fie foarte costisitor dar care să acorde în acelaşi timp sprijin artiştilor, să fie un cadru propice actului artistic. Am aflat că varianta aceasta e aproape imposibilă. Există fie oraşe scumpe în care artiştii duc o lupăt teribilă (pentru viaţa de zi cu zi) fie oraşe mai mici şi mai ieftine, însă în care există joburi pentru artişti. Viaţa aceasa nomadă ne-a oferit multe satisfacţii (avem costuri mici şi multe angajamene) şi suntem destul de fericiţi, doar că e obositor să fii tot timpul pe drum. Aşa că, suntem încă în căutarea soluţiei perfecte.

10. În câteva zile veţi fi la Timișoara ce plănuiţi în cadrul performance-ului de la Festivalul Timishort?
Alexander și cu mine vom prezenta noul meu album solo “Tacoma” și viitorul nostru album “Perseverantia”.
Muzica este o oglindă a vieții noastre curente – drone arid, beat-uri nomade, throat singing şi spoken word despre călătorie. Eu voi prezenta visuals pe muzică, mai exact filme scurte şi animaţii la care am lucrat îm timpul călătoriilor. Am fost în turneu cu acest performance prin America de Nord pe durata verii şi a fost primit cu mult entuziasm aşa că, mă gândesc că mulţi oameni iau în considerare ideea de deveni nomazi.

Eu voi fi şi în juriul de film și aştept cu nerăbdare să văd toate filmele prezentate.

danielle and alexander

0 comments

Leave a reply

Toti pentru POLI #incepe

Fundaţia Calea Victoriei

Abonare

Titlul articolului direct în mail

#nuinseamnanu

ASU POLI Centrul de Copii si Juniori