John Fowles – Colecţionarul

October 17, 2015   /   byCitadinul  / Categories :  Carte

John Fowles debuta la mijlocul anilor ’60 cu un prim roman memorabil, Colecţionarul. Un debut atipic, atât din perspectiva faptului că autorul deja terminase un prim manuscris, şi nu orice manuscris, ci Magicianul, cât şi din cea a faptului că se apropia de 40 de ani.

Romanul s-a bucurat de la început de un enorm succes, fiind ecranizat chiar la doi ani după apariţie şi pe undeva a deschis calea pentru Magicianul, o poveste cu un subiect de o cu totul altă factură şi amploare.

Demn de menţionat e şi faptul că Fowles a reluat şi cizelat Colecţionarul timp de aproape un an înainte de a-l trimite spre tipar. Iar ca să ducem discuţia un pic mai departe, Fowles a fost atât profesor de engleză cât şi de franceză, ba mai mult se spune că ar fi fost “apropiat” de noul roman francez cu al său hiper-manierism care ar fi influenţat în mod special acest prim roman.

colectionarul

Semne şi şi indicii se pot găsi, bineînţeles. Cu toate acestea, Colecţionarul e un roman cât se poate de britanic, la fel sunt Frederick Clegg şi Miranda Grey ori toată discuţia cu substrat social pe care o angajează autorul. (O discuţie legată de transformări ale societăţii britanice sub presiunea industrializării, a societăţii de consum şi a unui egalitarism ce puţin teoretic, pe care o regăsim şi în Moartea lui Bunny Munro, O gură de aer sau în Vipera sugrumată, ca să trecem puţin şi pe continent)

Frederick Clegg e un om mai mult decât banal, un simplu funcţionar retras, care se ţine departe de oameni, un observator oarecum absent.

Are totuşi două pasiuni, una manifestă, colecţiona fluturi, o activitate în total acord cu personalitatea lui, şi în care se poate spune că excela, şi una latentă, pasiunea pentru frumoasa Miranda Grey o tânără studentă la arte pe care o urmăreşte timid şi de la distanţă, mai degrabă ca pe un exponat decât ca pe o femeie care să îi stârnească pasiuni.

Destinul lui Clegg se schimbă atunci când câştigă o sumă fabuloasă la pronosport… Asta ar fi putut să însemne un nou început pentru el… ar fi putut, pentru că antieroul nostru nu reuşeşte să îşi depăşească limitările şi condiţionările sociale şi culturale.

De altfel Fowles îl foloseşte pentru a-şi ilustra “teoria” conform căreia aceea că banii nu ajută la nimic atunci când vine vorba de depăşirea unor bariere dintre clasele sociale, mai ales în societate formală a Angliei acelor ani (şi nu numai).

Banii şi libertatea îi dau totuşi lui Frederick curajul să se gândească la Miranda, la ideea de a o cuceri. De fapt “cuceri” e mult spus. De a o adăuga la colecţie e probabil termenul potrivit.

O răpeşte şi o sechestrează într-o cameră special amenajată, acolo unde spera el, dacă o ţine suficient de mult timp şi dacă îi oferă tot ce îşi doresşte, va reuşi să o facă să îl placă şi poate să se şi căsătorească cu el.

În ciuda faptului că povestea simplă, liniară… şi oricât ai vrea să te autoamăgeşti, ca cititor ştii cum se termină, Fowles a reuşit să îi dea o tensiune aparte care te ţine captiv în poveste, oripilat şi fascinat în acelaşi timp.

Schimbarea de perspectivă, faptul că povestea e spusă într-o primă fază de Clegg, reluată de Miranda, pentru ca finalul să îi aparţină din nou lui Clegg, un experiment mai mult decât reuşit (da, putem găsi aici “influenţe” din noul roman framcez) accentuează, poate paradoxal, sentimentul unei fatalităţi, al unui determinism căruia îi sunt victimă ambele personaje.

Într-un sens, cinic, absurd şi revoltător, autorul dă pe undeva de înţeles că adevărata victimă e de fapt Clegg şi nu Miranda, tânăra care în perioada de prizonierat se redescoperă se redefineşte ca om (rememorând, analizând şi retrăind fragmente din prorpria existenţă). Ajunge chiar să spună la un moment dat că nu va regreta niciodată această perioadă ce i-a permis să realizeze cât de superficială şi frivolă fusese până atunci.

 

Revenind însă la influenţe şi la alegerile lui Fowles, nu e deloc întâmplătoare paralela mai mult decât evidentă cu povestea din Furtuna lui Shakespeare, o paralelă care nu merge chiar până la capăt, dar care dă un plus de sens romanului Colecţionarul ducând oarecum povestea din zona patologicului în cea a esteticului.

 

Clegg e un artist, un estet ratat şi un neadaptat, din păcate asta îl transformă într-un ucigaş inconştient.

 

Colecţionarul nu e un roman comod, dar e un roman de citit.

 

0 comments

Leave a reply

Toti pentru POLI #incepe

Fundaţia Calea Victoriei

Abonare

Titlul articolului direct în mail

#nuinseamnanu

ASU POLI Centrul de Copii si Juniori