Kwoon – o seară cu post-rock în Control

Kwoon au revenit în România la invitația DonisArt, au revenit chiar cu două concerte, două seri post-rock, una în Daos la Timișoara și a doua la București, în Control, evenimente care au făcut parte din turneul lor prin Europa.

(poza e de la concertul din 2011, vezi aici o galerie completa)

Cu Sandy Lavallart & co publicul de la noi s-a mai întâlnit în 2010 la prima ediție Experimental Friday dar și în 2011 atunci când au fost invitați la Kruna II, ocazie pe care nu am pierdut-o, un concert despre care am scris la vremea respectivă.

Dacă în 2010 Kwoon prezenta la București albumul When the flowers were singing iar un an mai târziu EP-ul The Guillotine show, în toamna aceasta am putut asculta materiale de pe toate albumele dar și câteva bucăți ce se vor regăsi pe un viitor album care se lasă așteptat de ceva vreme… și pe care îl vom asculta cel mai probabil în 2014.

Pe scena din Control trupa franceză a urcat în formulă de sextet, având-o alături pe violoncelista Haluka Chimoto colega lui Guillaume Pintout în proiectul Every Silver Lining Has A Cloud, o prezență care aduce în mod cert o tușă deosebită muzicii Kwoon.

Anunțat pentru ora 21, concertul a început câteva zeci de minute mai târziu, în principal pentru că drumul de la Timișoara e destul de lung iar Kwoon au avut parte de doar câteva ore să se pregătească pentru o nouă seară de concert. Oricum, la ora anunțată nu era foarte multă lume în sală, locația umplându-se pe parcurs. O sală în care eram pentru prima dată și în care, nu știu de ce, mi-a luat ceva vreme să intru în mood-ul de concert și să fac abstracție de toate aspectele colaterale (dar asta probabil că e problema mea).

Kwoon au început cu începutul, cu Intro, prima piesă de pe albumul de debut, continuând apoi cu Schizophrenic, Wark și Emily was a Queen. Treptat muzica și-a intrat în drepturi acaparându-i pe toți cei prezenți, indiferent cât de în temă erau cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Nu îmi propun să vă explic cât de bine și frumos au cântat Sandy, Pierre, Yoann & co pentru că nu îmi propun (niciodată) să judec din punct de vedere muzical evenimentele la care ajung.

Chiar dacă, așa cum spuneam, de la un punct încolo am reușit să intru în lumea muzicii, ca să mă exprim ca la școală, mie unul parcă mi-a lipsit ceva, parcă n-am regăsit energia și forța pe care mi le aminteam de la ultima întâlnire, poate din cauza locației, a sunetului și a micilor probleme tehnice, poate din cauza oboselii strânse în turneu sau poate că pur și simplu toate astea mi s-au părut doar mie. (Chiar am auzit voci care spun că tot ce s-a întâmplat a fost mult peste concertul din 2011)

Am mai putut asculta, printre altele, Bird, Swan, Great Escape, Blue Melody și bineînțeles I lived on the Moon, neacompaniată de proiecția video de care am avut parte în urmă cu doi ani. Dacă e să le luăm pe rând, am cam ascultat cam cele mai cunoscute piese Kwoon totul ”culminând” cu Ayron Norya la primul bis.  Da, primul bis, pentru că trupa a revenit chiar de două ori pe scenă, spre bucuria celor care nu s-au grăbit și care au mai rămas în sală parcă pentru a termina de interiorizat trăirea intensă pe care o implică muzica francezilor.

Din punct de vedere muzical, al complexității experienței propuse Kwoon par să meargă într-o direcție ce anunță un nou album extrem de interesant.

Experiența Kwoon din Control a fost una faină, și eu unul aștept deja următoarea întâlnire cu Sandy Lavallart și echipa lui, oriunde va avea loc.