Lydia Lunch – Sick with Desire

“Daca ati venit aici, inseamna ca stiti pentru ce sunteti aici“, incepe seara Maria. Ceea ce auzim este intr-adevar mai mult decat un reverb de chitara. Avant’n’Gard invoca vantul, pe care curand aproape ca il pot auzi vajaindu-mi pe langa urechi, jucandu-se. Am senzatia unei poezii pierdute printre atomii unui metal. Emotiile se alatura sonoritatilor noise, treptat cuvintele se pierd. Se mai distinge cate unul, facandu-ma sa fiu atenta la sensuri, la posibile semnificatii mai adanci. Fragilitate. La final, Maria spune ca ceea ce s-a intamplat a fost pentru ca am fost aici impreuna, ma face sa ma intreb in sinea mea daca am fost un cuvant acoperit de zgomot sau unul care reuseste sa se faca auzit.

Lydia Lunch nu are nevoie de prea multe prezentari.

Sunt introdusa fara multe menajamente intr-o lume asupra careia planeaza suspiciunea. Suntem supravegheati? Oare nu cumva toate gadget-urile si minunile tehnologice de care ne inconjuram si ne folosim cu atata larghete nu ne ajuta sa fim spionati, nu sunt o invazie in intimitatea noastra? Libertatea este doar o iluzie. Treptat alunec intr-un univers al violentei, al crimei. Suntem avertizati ca am putea deveni urmatoarea victima, atmosfera este cea dintr-un film noir. Criminalii sunt blamati, dar si deplansi, societatea, lipsa de atentie, de afectiune, i-a facut ceea ce sunt. Lydia enumera toate masacrele rasunatoare din istoria Statelor Unite, care se invartesc ca un carusel al mortii. Aproape ca ma astept sa gasesc zapada murdara de afara stropita cu sange. Lydia vorbeste in numele martirilor, in numele eroilor, si recunoaste, paradoxal, ca in acest proces de aparare a victimelor a devenit ea insasi agresor.

He’s just a mirage, sunt cuvinte dintr-o poveste despre erotism, obsesie si moarte. El nu e acol, de data asta. El e mereu acolo, imaginea lui mi-e gravata in spatele retinei, si oricat as clipi de des nu are de gand sa dispara. Intunericul imi este aliat si ma drapeaza ca o cortina de catifea. Cuvintele mele se ascund in taceri, Mangaierile mele pasionate se ascund in inactiune. El e doar un miraj…

Lydia Lunch e incisiva, spune lucrurilor pe nume. In final, erotismul (prin care a socat adesea) este o forma de protest. “I would run around screaming my poems in the faces of anyone who would listen.“, a declarat candva. Cred ca e necesar sa continue sa o faca.

A.

[portfolio_slideshow]