Malcolm Bradbury – Omul istoriei – secvente din anii ’70
Omul istoriei e poate cel mai cunoscut roman al lui Sir Malcolm Bradbury, profesor de literatura, o importanta figura in viata literara britanica din a doua parte a secolului XX.
Romanul Omul Istoriei se deschide inspirat cu un citat din Gunther Grass, “Cine e Hegel?! Unul care a condamnata omenirea la istorie. Stia el o multime de lucruri? Stia totul?”, Hegel fiind de altfel un leit-motiv al acestei povesti care in ciuda titlului si “a declaratiilor de intentie” este extrem de ancorata intr-o anumita realitate istorica, inceputul anilor ’70 ai secolului XX.
Malcolm Bradbury publica volumul in 1975, intr-o perioada pe cat de interesanta pe atat de tulbure din perspectiva transformarilor culturale, de mentalitate, de perceptie a realitatii si a relatiilor inter-umane, o perioada in care obiectivul e o libertate absoluta cu renuntarea la orice urma de tabu ori prejudecata.
Omul Istoriei este Howard Kirk un profesor de sociologie la o universitate (fictiva) adepta a modernismului de „sticlă si beton“ din anii 1970. Malcolm Bradbury surprinde cateva luni din viata universitatii, Watermouth, mai exact un semestru intreg, in care urmareste cum Howard isi cultiva reputatia de radical, isi provoaca toti cunoscutii si mai ales studentele sa practice radicalismul de stanga si vorbeste oricui sta sa-l asculte despre cum trebuie puse la indoiala toate normele sociale. El insa e mai degraba un burghez comod, in ciuda acestei retorici care li se aplica numai celorlalti. Nu sta pe ganduri si isi manipuleaza colegi, studenti si prieteni, prin orice mijloc, dar mai ales prin intermediul unor intrigi sexuale si politice (pentru ca acolo se vede cu adevarat radicalismul, corect?!) cu scopul de a-si consolida pozitia in cadrul universitatii, dar si, ca simplu experiment social, un experiment cam infantil, e drept.
Diferenta dintre declaratiile lui Howard si aparentul radicalism (fie el si de salon sau de sala de cursuri) e practic esenta ironiei autorului, marele radical rebel nu incearca de fapt decat sa isi faca un loc cat mai comod pentru traseul universiatar, asezonat cu cat mai multe experimente erotice si eventuale maziliri spectaculoase ale adversarilor politici, trecand peste orice considerent moral.
Desi trebuie sa recunosc ca la un moment dat m-a si plictisit romanul, iar povestea si trairile lui Howard par astazi, dupa aproape 40 de ani, simple copilarii, Malcolm Bradbury ofera o extrem de interesanta imagine a acelei epoci. Aceasta e de altfel si perspectiva din care lectura poate fi captivanta (dupa parerea mea) intr-un soi de redescoperire a unor problematici caracteristice pentru o anumita perioada a istoriei.
Romanul poate fi citit de asemenea si in cheia, indicata chiar de autor, cea a omului istoric a lui Hegel, cu discutia despre dialectica lui Marx, sursa in fapt a radicalismului lui Howard.
Sigur, aici se poate realiza o dezbatere interesanta strict din perspectiva filosofiei istoriei, intr-o discutie despre Hegel, Marx si mai ales ce a mai ramas, ori altfel spus, directia in care se indreapta lucrurile in dinamica sociala a lui 2013, dincolo de personajele lui Bradbury sau de orice asezare in poveste a intamplarilor surprinse in roman.
Omul istoriei, editia pe care am citit-o eu, a fost publicat in 2008 de Editura Art in traducerea lui Gabriel Gafita.
Dincolo de prima impresie mai mult sau mai putin pozitiva, romanul lui Malcolm Bradbury e una din acele scrieri care raman deschise, in care poti descoperi cate ceva nou, poate dintr-o cu totul alta perspectiva, de fiecare data cand te intorci.
