Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom

Irvin D. Yalom este un renumit psihiatru existențialist american, Minciuni pe canapea a fost al doilea roman pe care l-a publicat. Tema centrală a romanului este relația dintre psihoterapeut și clientul său, rediscutând unul din cele mai importante și controversate în același timp aspecte al psihoterapiei, apropierea și transferul emoțional dintre terapeut și pacient.

Plânsul lui Nietzche (1992), Minciuni pe canapea (1996), Soluția Schopenhauer (2005) și Problema Spinoza (2012) sunt cele patru romane lansate de Yalom până astăzi. Lucrările lui de specialitate sunt însă mult mai numeroase, o mare parte a activității și-a dedicato terapiei de grup, o altă direcție importantă fiind dezvoltarea unui model diferit de psihoterapie, ce acordă un mai mare interes și importanță relației dintre analist și pacient. Romanul Minciuni pe canapea reflectâ în bună măsură exact aceste aspecte.

În urmă cu câteva săptămâni, în timp ce făceam ordine prin bibliotecă, am dat peste roman. Îl citisem prin 2009, în perioada de studenție la Psiho, și îmi aminteam că fusesem relativ dezamăgit de modul în care erau prezentați psihanaliștii, unul mai defect decât celălalt. Pentru că vroiam să scriu despre carte am început să o frunzăresc… dar până la urmă am ajuns să o recitesc.

Irvin D. Yalom vorbeste despre relația terapeut-pacient din trei perspective, cea a lui Ernest Lash care lasă psihofarmacologia pentru psihoterapie după întâlnirea cu celebrul și mai ales controversatul terapeut Seymour Trotter care îi prezintă o altă perspectivă, un alt mod de a face terapie, mult mai implicat, mult mai dedicat pacientului, chiar dacă asta aduce cu sine și anumite riscuri. Cea de-a treia perspectivă îi aparține lui Marshal Strieder, un psihanalist canonic ce se ferește de experimentele terapeutice, interesat mai degrabă de bani și de strategia care să îi asigure o carieră de succes decât de relațiile cu pacienții.

Există o strânsă relație între cei trei, Seymour Trotter a fost mentorul lui Marshal Streider (care nu îi împărtășește viziunea terapeutică) și îi schimbă practic destinul lui Ernest Lash, influențându-i cariera mai mult chgiar decât lui Marshal. Nu în ultimul rând Marshal e supervizorul lui Ernest.

Cele trei povești, idila-terapie cu final neașteptat și mai mult decât ambiguu, dintre Seymour și frumoasa lui pacientă, super afacerea făcută de Marshal Streider și înfruntarea dintre Ernest si Carolyn, soția în căutare de răzbunare țin cititorul în priză, iar din punct de vedere literar oferă o lectură cel puțin interesantă si sunt pretextul perfect pentru discuțiile legate de limitele ce ar trebui să existe între analist și pacient, despre măsura în care implicarea afectivă și dezvăluirile analistului pot ajuta în mod real pacientul.

Unul din scopurile lui Yalom pare a fi acela de a demonstra că și psihoterapeuții sunt oameni, că au slăbiciunile lor și nu în ultimul rând că terapia făcută alături de pacient le poate fi de folos și lor înșiși. Niște concluzii ce ar putea fi considerate revoltătoare de câtre cei obișnuiți să îi considere pe analiști un fel de ”supra-oameni” sau de psihoterapeuții clasici care propun o distanță de genul acesta între ei și pacienți.

Cert e că, cel puțin în Minciuni pe canapea, Yalom nu oferă un răspuns definitiv la întrebarea dacă autenticitatea și deschiderea a analistului e în folosul pacientului. Asta chiar dacă am putea spune că înclină spre ”varianta” Ernest și consideră că implicarea afectivă în terapie e un lucru pozitiv, care creează un cadru mai sigur și prietenos pentru pacient, face terapia mai eficientă și îl poate ajuta chiar și pe terapeut să își depășească anumite probleme,

Sunt convin că cei care sunt familiarizați cu tratatele de psihologie ale autorului au avantajul de a descifra altfel întreaga poveste din Minciuni pe canapea, dar dincolo de lectura în cheia ”profesioniștilor”, romanul se adresează și publicului larg, iar mesajul cred că e pe undeva același, importanța sincerității și a deschiderii totale în terapie pentru a putea obține rezultate.

Romanul a avut și o mulțime de contestatari, voci care spuneau că Yalom ne sugerează că o parte din psihoterapeuti nu fac decât să își abuzeze pacienții sub masca acestei deschideri, implicări emoționale și apropieri, fie sexual fie emoțional, încîrcându-i pe aceștia cu propriile lor probleme și deturnând astfel terapia de la direcția ei firească și în interesul pacientului. Alte critici au vizat personajele deloc simpatice dar și stilul direct care în anumite momente e chiar vulgar.

O bună parte din scrierile lui Irvin D Yalom sunt disponibile în limba română, la editura Humanitas (primele două romane plus câteva lucrări) și la editura Vellant (ultimele două romane și lucrări de psihoterapie).

Minciuni pe canapea e un roman care se pretează la o a doua lectură, o a doua lectură în care descoperi și alte posibile înțelesuri ale textului lui Irvin D. Yalom. De exemplu eu am văzut acum mult mai clar ideea asta a importanței implicării psihoterapeutului ca modalitate de autocunoaștere și descoperire continuă. Iar pe de altă parte, deși e o afirmație neortodoxă, un super terapeut nu are asigurată o căsnicie fericită din start. Chiar dacă teoretic omul din cabinet ar trebui să fie și cel de acasă, practic lucrurile stau foarte rar așa.

Vă recomand romanul în cazul în care sunteți interesați cât de puțin de psihoterapie sau de relații, și aș fi curios ce impresie v-a făcut vouă, în cazul în care l-ați citit deja.