O poezie de iarnă.
Dimineaţă în timp ce făceam echilibristică printre troieni, bălţi şi porţiuni îngheţate, cu obiectivul clar de a ajunge în stare perfectă la job, nu ştiu cum de mi-am amintit de poeziile de iarnă pe care le-am învăţat în şcoală și mai ales de o poezie de iarnă al carui titlu nu mi-l aminteam.
E drept că e prima zăpadă de anul ăsta şi de mult n-am mai trăit senzaţia aia în care te ninge din toate părţile şi vântul pare că îşi doreşte să îţi bage zăpadă, dacă nu în suflet, cel puţin în ochi, nas şi urechi.
Nu sunt un amator de poezie, nu am fost niciodată pasionat de sporturi ca memorarea şi recitarea poeziilor aşa că amintirile mele poetice erau foarte vagi şi nesigure.
În consecinţă, am pus mâna pe tastatură şi am căutat poeziile iernilor copilăriei. Dintre cele găsite m-am oprit la Miezul Iernii (Iernei) a lui Vasile Alecsandri
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghetate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.Fumuri albe se ridică în vazduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Si pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemarginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivăţul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosfera, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce vad?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Nu mă pun să comentez versurile, deşi tare mi s-au părut amuzante. Oricum nu sunt pe deplin muţumit, eu îmi aminteam ceva cu un iepuraş care stătea (ascuns) pe câmp, undeva în lumina lunii. Dar n-am fost inspirat cu variantele de căutare sau nu îmi mai amintesc corect imaginile.
Pentru imagini l-am ales şi pe Alecsandri, cu Miezul iernii, pentru că dincolo de alte considerente e una din cele mai reuşite poezii de(spre) iarnă!
