Palatul viselor de Ismail Kadare

Palatul Viselor, romanul lui Ismail Kadare a avut nevoie de un deceniu pentru a ajunge la varianta finală, eu am avut nevoie de vreo doi ani pentru a reuși să trec de primele 20 de pagini, după care, e drept că nu am mai lăsat cartea din mână.

Despre Kadare ar fi destule de spus, se știe în general că e albanez și că trăiește de ceva ani în Franța, se știe însă mai puțin că în anii ’70 a făcut parte din Parlamentul Albaniei, în timpul regimului comunist, și că a beneficiat de toate libertățile și facilitățile aferente, cea mai importantă fiind probabil aceea de a călători și de apublica în străinătate. Asta până în 1975 când un poem satiric i-a adus interdicția de a publica pentru o perioadă.

În 1981 apărea la Tirana prima variantă a acestui roman Slujbașul de la Palatul Viselor, cartea fiind însă interzisă de autoritățile comuniste. În general relațiile lui Ismail Kadare cu regimul se vor deteriora astfel încât în 1990 autorul cere azil politic în Franța. Varianta finală, Palatul Viselor, va fi publicată în aceeași perioadă de editura Fayard.

Considerat una din cele mai dure și nemiloase caricaturi ale totalitarismului în descompunere, povestea lui Kadare se desfășoară într-o relativă atemporalitate, deși există suficiente indicii pentru a putea plasa evenimentele la sfârșitul secolului XIX, poate începutul secolului XX.

Palatul Viselor este simbolul ultim al cenzurii, al intruziunii în intimitatea cetățenilor. La ordinul Sultanului, sunt consemnate toate visele supușilor, care sunt apoi analizate la Tabir Saray – Palatul Viselor, pentru a fi descoperit Baș Vis-ul, visul premonitoriu care să ofere indicii despre pericolele sau direcția în care vor merge lucrurile și ce decizii ar fi bine să ia Sultanul. Slujbașul de la Palatul Viselor este Mark-Alem, un tânăr descendent al unei familii puternice, o familie de origine din Albania, familie a cărei istorie a fost marcată de un fatalism dezarmant care i-a adus pe membrii ei de pe cele mai înalte culmi ale dregătoriei în beciurile închisorilor sau chiar pe eșafod.

Ținând cont de anumite considerente biografice, Palatul Viselor este cel puțin tangențial o poveste autobiografică, cu atât mai mult cu cât putem ”citi” Parlament în loc de Palat al viselor, cu toate astea din câte am văzut nu s-a mers prea mult pe această variantă.

Dincolo de povestea în sine, romanul e unul al detaliilor, al simbolurilor pe care le poți descoperi și după multe relecturi. În mod cert se vede șlefuirea de care a avut parte în intervalul dintre prima lansare și apariția veriantei definitive, aproape 10 ani mai târziu.

Schimbând titlul, Kadare schimbă și punctul de interes central, schimbă practic subiectul romanului. Dacă în prima variantă povestea era a Slujbașului, cu accent pe trăirile și frământările lui, și implicit pe destinul familiei Qyprilliilor, în varianta finală accentul cade pe Palat, pe mecanismul pe care acesta îl reprezintă. Nu mai avem doar tragedia slujbașului ci vorbim de cu totul altceva, de un sistem halucinant de orpimare. (Sigur, dincolo de aceste speculații, e drept plauzibile, este foarte posibil ca titlul sa fi fost schimbat  de cei de la editură).

Prin construcție atmosferă și subiect, Palatul Viselor amintește atât de Kafka, cât și de Orwell. Pentru că vorbim de vise, nu puteam să nu ne gândim și la Freud, deși la drept vorbind, Jung e numele pe care îl căutăm, pentru că el introduce conceptul de subconștient colectiv. Kadare însă nu s-a gândit deloc la dimensiunea psihanalitică a viselor.

Cheia ropmanului stă după părerea mea în rândurile care spun/arată că de cele mai multe ori Marele Vis e un vis fals, fabricat. Asta duce evident în derizoriu, și mai ales în absurd toată desfășurarea de forțe din spatele Palatului Viselor. Dar așa acționează regimurile autoritare.

Am citit Palatul Viselor în ediția apărută la Humanitas Fiction / Raftul Denisei în 2007, o traducere din albaneză de Marius Dobrescu.

Ismail Kadare a reușit să ofere cititorilor un roman pe care îți dorești să îl reciteșt pentru a reveni în atmosfera care dincolo de a fi apăsătoare e mai ales misterioasă, dar și pentru a descoperi mereu alte detalii, iar asta nu e la îndemâna oricui.