Paulo Coelho – Alchimistul un roman “cu de toate”

Au trecut mai bine de 25 de ani de la apariţia romanului Alchimistul, primul şi cel mai mare succes al lui Paulo Coelho, un roman care continuă şi azi să fie un etalon pentru ceea ce mulţi consideră o poveste deosebită, cu un succes firesc la public.

Unii se vor întreba ce am păţit de scriu despre Coelho, un subiect demult depăşit, un autor considerat mai degrabă comercial şi facil. Alţii s-ar putea să fie revoltaţi de trimiterea gastronomică (sau mai bine zis culinară) din titlu.

Adevărul e undeva la mijloc. Alchimistul va rămâne un roman fenomen în istoria literaturii, cu o poveste aparte şi cu un succes care în mod surprinzător a venit la ani buni de la lansare. Cu toate astea, în ciuda unei idei simpatice, pozitive, care te face să visezi, romanul are foarte de multe lipsuri.

Recunosc că prin 2002, arunci când l-am citit, Alchimistul mi s-a părut un roman cel puţin interesant, şi nu doar pentru ca eram eu tânăr. Ulterior, Coelho a cam abuzat de reţetă cu o grămadă de romane în care poveştile deşi contextualizate care mai de care mai spectaculos, spuneau în esenţă cam acelaşi lucru (unele mai reuşit, altele mai puţin).

În toamnă am văzut pe undeva că cei de la Humanitas au lansat un volum aniversar Alchimistul – 25 de ani şi mi s-a părut interesant să recitesc şi eu romanul, să văd ce îmi mai spune astăzi, la mai bine de 10 ani de la prima lectură.

Ceea ce a fost o experienţă plăcută, mai ales pentru că l-am citit în varianta e-book în franceză. Romanul e în primul rând o sursă excelentă pentru tot felul de citate deosebite, motivaţionale, pline de esenţă şi de tot ce îţi poţi dori de la un citat, vorba aia.

Povestea căutării, a curajului de a-ţi urma visul, a încrederii e iaraşi interesantă, însă doar până în punctul în care se ajunge la absurdităţi. Personajele lui Coelho sunt din păcate, sau aşa le-am simţit eu, lipsite de esenţă, autorul îşi dă prea puţin silinţa să “umple” modelele / pattern-urile pe care le folosesşte şi care sunt vizibile din avion. De fapt întreaga acţiune e o idee cam schematică, autorul îl trece pe Santiago prin cam multe încercări şi peisaje în prea puţine pagini.

Îmi povestea cineva chiar ieri că a fost dezamăgit(ă) de final, de faptul că existenţa fizică a comorii strică toată ideea căutării. Argumentul meu, punându-mă cumva în rolul autorului, a fost că pentru Santiago adevărata comoară ar fi curajul pe care şi l-a descoperit, călătoria în sine, tot ce a învăţat şi decoperit pe drum, dragostea, pe Fatima şi că pe undeva comoara asta “reală” e doar un bonus şi că e păcat să ne “împiedicăm” de ea.

La drept vorbind, povestea chiar e stricată de finalul mult prea “terestru” pentru pretenţiile romanului, adică, există filme de categoria B cu finaluri mai reuşite.

Am lăsat pentru ultima parte discuţia despre latura “spirituală” cea care a asigurat de fapt succesul romanului. Singura mea mirare e că nu spune nimic de Incaşi ori Mayaşi, în rest avem de toate, de la pasajul introductiv din Evanghelia lui Luca, la Djini, consideraţii dintre cele mai new-age-iste şi un pic de animis, dacă tot ajunge eroul nostru în Egipt. Adică o paradă gratuită de teme, motive şi simboluri din cultura universală cât să fie câte ceva pentru toată lumea.

Sigur, iese o colecţie frumoasă de citate! Din păcate dacă începi să te gândeşti un pic mai profund la tot ce implică această trecere de la poveşti new age, la animism, creştinism, poveşti cu alchimişti şi alte asemenea, dai într-un relativism care cel puţin pe mine mă împiedică să mai iau în serios aşa zisa latură spirituală a romanului.

Cu toate astea, Alchimistul lui Paulo Coelho e un roman de citit, un roman care s-a vândut în zeci de milioane de exemplare într-o epocă în care nu exista cultura asta a consumului, în care cărţile nu aveau parte de un marketing atât de agresiv, un roman de referinţă pentru prima parte a anilor 2000.

Oricum, e o lectură plăcută, un volum scurt şi aşa cum spuneam, o sursă bună de citate.

Update: Câteva citate din carte. Unele spun lucruri de bun simţ, altele sunt cam aiuristice. Le-am ales la întâmplare, nu neapărat pentru că aş fi de acord cu ceea ce spun ele.

Mereu îţi faci prieteni noi şi nici nu trebuie să stai cu ei zi de zi. Când ne vedem tot timpul cu aceleaşi persoane, ele ajung să facă până la urmă parte din viaţa noastră. Şi cum ele fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor, se enervează. Fiindcă toată lumea are o noţiune exactă despre cum trebuie să ne trăim viaţa. Şi nimeni nu ştie cum trebuie să-şi trăiască propria-i viaţă.

Când toate zilele sunt egale înseamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care au apărut în viaţa lor de câte ori soarele traversează bolta.

Când avem în faţa ochilor nişte mari comori, nu ne dăm seama niciodată. Fiindcă oamenii nu cred în comori.

Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire.

Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.

În toate momentele vieţii noastre există lucruri care s-ar fi putut întâmpla, dar până la urmă nu s-au întâmplat. Există clipe magice care trec neobservate şi brusc mâna Universului ne schimbă destinul.

Nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru ca niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi.

În prezent stă tot secretul; dacă dai atenţie prezentului, poţi să-l îmbunătăţeşti. Şi dacă îţi îmbunătăţeşti prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor şi trăieşte în fiecare zi din învăţăturile Legii şi cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veşnicia.

Tot ce este pe suprafata Pamantului se transforma neincetat, pentru ca Pamantul este aici si are suflet. Noi suntem parte a acestui suflet si rareori stim ca el lucreaza mereu in favoarea noastra.