Poli Timişoara – UTA (21 mai 2017, cronică de membru cotizant)

June 1, 2017   /   byCitadinul  / Categories :  Sport

La începutul lui iunie 2012, într-o sâmbătă la prânz, eram printre cei care se bucurau în Peluza Sud de promovarea în Liga I obţinută pe teren de Poli Timişoara. Au trecut 5 ani până să reuşesc să revin la un meci pe Dan Păltinişanu. Asta ca o simplă constatare statistică.

Deşi mă gândeam la meci încă din iarnă, până la urmă, din motive mult prea obiective, am luat biletele de avion cu mai puţin de două săptămâni înainte de meci.

Am stat destul de mult să mă gândesc dacă să scriu sau nu despre meci, şi mai apoi mi-a luat ceva vreme până să găsesc poziţionarea cea mai potrivită.

Aşa am ajuns la titlul de faţă “cronică de membru cotizant”, care reflectă statutul meu actual în raport cu echipa. Veleităţi de ultras nu am, nici măcar la meciurile din zona în care mă aflu acum nu prea ajung, iar conceptul de drucker nu e încă foarte bine definit. Despre categoriile de susţinători ai lui Poli scriu însă altă dată, poate la vară, poate în pauza de iarnă.

În duminica respectivă nu am fost printre băieţii care au condus dansul cu utiştii, m-am dus direct la stadion, cu o scurtă oprire la standul de materiale. Oprire care va fi dublată în perioda următoare de nişte comenzi online (http://www.sspolitehnica.ro/shop/. Nu vă lăsaţi descurajaţi de puţinele de opţiuni, daţi un mail, scrieţi pe facebook, sunt convins că se pot găsi soluţii dacă vreţi alte materiale, un tricou, un fular, un hanorac)

Meciurile lui Poli sunt întotdeauna bine promovate, cu atât mai mult derby-urile. Atmosfera din jurul întâlnirii, din ziua meciului, pe lângă stadion, a fost una clasică de meci pentru care merită să fii şi fotbalist… dar şi suporter. Aşa se explică şi prezenţa celor aproape 15000 de spectatori, dar şi rating-ul transmisiei TV. (Nu ştiu câtă lume ştie, dar Digi a intenţionat să mute partida duminică la ora 13, ca să facă loc super meciului Voluntari-Botoşani).

Stadionul Dan Păltinişanu s-a prezentat aproape ca acum 5 ani . Cu accent pe aproape, la cum arată, nimeni n-ar putea bănui că o echipă de Liga I joacă acolo o dată la două săptămâni. Am fost printre nostalgicii care considerau DP “casa” Politehnicii. Mi-a trecut. În 2017 stadionul e mai mult o ruină decât un loc de legendă. Pe de altă parte, subliniez faptul că ideal ar fi ca noul stadion al Timişoarei să se construiască în aceeaşi locaţie, cu atât mai mult cu cât spaţiul o permite, şi nu la Kovaci, Giroc sau mai ştiu eu unde au interese imobiliare potentaţii zilei.

Un meci cu UTA nu are farmec fără o Coregrafie proper. Am avut parte de aşa ceva, şi spun asta din perspectiva unui care nu e tocmai fan al coregrafiilor pe pânză. Deşi, pe undeva, ţinând cont de munca pe care o implică şi de provocările logistice (unde o vopseşti, cum o protejezi de ploaie şi nu numai, cum faci în aşa fel încât să aibă şi timp să se usuce, cum o transporţi) adevăratele coregrafii sunt tocmai cele făcute pe pânză.

A fost fain să revăd Peluza Sud cu trei sectoare întregi active, cam aşa cum se întâmpla şi la meciul din 2012 cu UTA. Am văzut noua generaţie de suporteri, dar şi copii aduşi poate pentru prima dată pe stadion, dar şi o bună parte din oamenii care au plecat la drum cu CVUCS în ’95. O reuniune de familie extinsă, în care poate nu ne cunoşteam toţi între noi, dar eram acolo pentru aceeaşi ideea.

De cântat s-a cântat bine, în ciuda evoluţiei din teren a echipei. Deşi le pot înţelege în contextul rivalităţii cu vecinii de la Nord, personal nu am apreciat secvenţele cu trivialităţi, care în prima parte a meciului au fost… inventive dar cam multe. Cred că ar fi de dorit să ne păstrăm statutul de peluză în care trivialităţile sunt o excepţie rară, ca să zic aşa.

În contextul în care meciul a fost pe zi şi orice show pyro îşi pierdea o pare din efect, soluţia cu fumigenele a fost cea mai inspirata, cu atât mai mult cu cât ţine şi de tradiţia noastră. (Între noi fie vorba, nici fumigenele nu mai sunt ce erau, chiar mi-a lipist mirosul ăla de pe vremuri).

Despre meci, nu sunt din păcate prea multe de spus, a fost un film pe care l-am văzut de multe ori în sezonul ăsta. O primă parte în care totul pare posibil, un meci mai degrabă încâlcit, care din păcate se lămureşte în câteva minute după două goluri primite din nimic.

Rămâne regretul că nu a venit golul care să dinamizeeze un pic şi meciul în sine, dar şi atmosfera din tribune.

Dacă vă amintiţi, la meciul din tur, UTA ne-a oferit fix 92 de bilete. Ca nişte gazde generoase, mult mai bine organizate şi reprezentând un oraş care şi în această perioadă tristă, cu Robu primar, e totuşi la un alt nivel decât Aradul, le-am propus 5000 de bilete.

Au venit aproximativ 1000 de UT-işti, care au făcut cinste derby-ului (mai devreme sau mai tarziu, Aradul va fi un cartier al Megalopolisului Timişoara). Dincolo de preferinţe, de rivalităţi, nu poţi să nu apreciezi prestaţia celor de la Arad, cu multe mesaje, o coregrafie pyro susţinută de rezultatul de pe teren. (Da, recunosc, azi sunt pozitiv, aşa că nu mă leg de trivalităţi şi frustrări.)

Concluzii?

Nu am ales întâmplător pozele  din articol.
Coregrafia nu putea lipsi, e cea mai bună dovadă a continuităţii Politehnicii Timişoara. Nu contează ce spun unii şi altii, luaţi poza asta, căutaţi în arhive coregrafii mai vechi. Concluzia va fi doar una, Poli e aceeaşi, un mit, un ideal, dus mai departe de aceiaşi oameni dedicaţi culorilor şi istoriei.

E greu să te uiţi la tabela asta pe final de meci. Imaginea băieţilor susţinuţi de o peluză întreagă schimbă însă întreaga paradigmă. Noi nu suntem acolo să îi susţinem pentru un meci ori în funcţie de rezultat.

Suntem acolo pentru un altfel de fotbal, un fotbal în care pasiunea e mai presus de interesele meschine, politice sau economice ale diverşilor profitori de serviciu.

credit foto Politehnica Timisoara şi sebatataru.ro

0 comments

Leave a reply

Toti pentru POLI #incepe

Fundaţia Calea Victoriei

Abonare

Titlul articolului direct în mail

#nuinseamnanu

Spune NU abuzului si violentei sexuale

ASU POLI Centrul de Copii si Juniori