Seminar DoR: Alex Găvan – muntele ca poveste

Alex Găvan e alpinist, asta îl defineşte şi aşa se şi prezintă. E în acelşi timp un om al poveştii, un om care trăieşte în poveste, îşi trage energia din ea. Reuşeşete de asemenea să o şi transmită celor din faţa lui, reuşeşte să îi ia cu el acolo sus pe culmile din Himalaya.

foto: facebook/alexgavan

Seminariile DoR sunt o extensie a conferinţei anuale de jurnalism narativ, The Power of Storytelling, şi sunt deschise oricui doreşte să participe la o discuţie despre meşteşugul poveştii. Ieri seară întâlnirea propusă de Decât o Revistă a fost găzduită de Fundaţia Friends For Friends în Mansarda FFF, iar cei de la Tea Forte au aromat întâlnirea.

Alpinist, fotograf şi speaker, Alex Găvan e unul din puţinii alpinişti români care au atins vărfuri de peste 8000 de metri, mai exact, a urcat deja pe 5 dintre cele 14 din Himalaya. Cea mai recentă expediţie a avut loc în aprilie 2013 şi l-a dus pe vârful Shishapangma de 8027 de metri.

Când nu e pe Himalaya, Alex este speaker motivaţional în cadrul unor întâlniri şi evenimente, training-uri ori team-builiding-uri organizate mai ales în zona corporate, acesta fiind de altfel şi unul din motivele pentru care a fost invitat la Seminarul DoR.

Discuţia a fost extrem de densă, alternând între poveste, între actul de a povesti şi munte, cu toate implicaţiile pe care le are o ascensiune. De fapt, concluzia, mai mult sau mai puţin rostită, a fost aceea că pentru Alex fiecare expediţie în parte e o poveste trăită, o poveste asumată care îl duce mai departe în devenirea lui ca om.

Conştient de faptul că orice se discută la astfel de întâlniri işi cam pierde farmecul odată pus pe hârtie, o să fac totuşi un exerciţiu de povestire, că doar de aia am mers acolo, cu speranţa că voi surprinde câteva din lucrurile intersante aduse în discuţie.

După scurta introducere făcută de Gabriel Dobre de la Decât o Revistă, Alex şi-a intrat în atribuţii şi ne-a anunţat din start că pentru el, în ceea ce priveşte poveştile, cel mai important aspect e autenticitatea şi că el nu poate povesti decât despre ceea ce a trăit, context în care se simte cumva stingher să vorbească în faţa unei asistenţe care se ocupă cu scrisul.

La drept vorbind, Alex e la rândul lui un profesionist al discursului. În urmă cu aproximativ 10 ani, când a început să vorbească despre munte în cadrul unor evenimente organizate de sponsori. Între timp însă a ajuns să susţină conferinţe, seminarii (cum vreţi să le spuneţi) în contexte mult mai specializate, în cadrul unor evenimente corporate (motivaţionale, de project management, HR, team-building) iar asta înseamnă documentare, înseamnă pregătire şi adaptare a discursului la context.

“Povestea vă va ieşi mereu în cale. Iar calea sunteţi voi înşivă” (Gregor Kresal) e unul din răspunsurile la întrebarea: Cum să scrii? Sau cum şi când şi ce ştii să scrii?

Dacă ne gândim bine, afirmaţia că trăim în şi prin poveste e mult mai adevărată decât poate să pară la o privire superficială.

Alex recunoaşte că a început să spună poveşti şi pentru ca să se vândă (oricât de urât ar suna asta, ca să îl parafrazez), dar dincolo de asta sunt motivaţii mult mai adânci şi mult mai importante din perspectivă personală dar şi din perspectiva a ceea ce înseamnă pentru celălalt povestea spusă de tine. Povestea, în timp ce o spui, în timp ce o retrăieşti e o modalitate de a creşte, de a te transforma, de a te pregăti pentru ceva nou. Actul de a povesti înseamnă şi vindecare, şi vine dintr-o nevoie de a împărtăşi anumite momente cu ceilalţi, dintr-o nevoie de a da mai departe ceva ce tu ai primit.

De altfel, unul din motivele pentru care face ceea ce face astăzi e şi faptul că după primele “prezentări” i s-a spus că discursul lui motivează, că poveştile lui au valoare pentru cei care sunt în sală.

După această parte legată de poveşti, am avut ocazia să aflăm mai multe despre ce înseamnă o ascensiune în Himalaya la peste 8000 de metri, despre misticismul localnicilor, despre limitele fizice, despre relaţia aparte ce se stabileşte între partenerii care decid să urce împreună un vîrf, despre câte pregătiri şi câtă determinare implică o astfel de încercare.

Am aflat practic povestea ascensiunii de pe Shishapangma pe care o puteţi citi în detaliu pe alexgavan.ro, o experienţă unică, de care alpinistul spune că avea nevoie.

Chiar dacă majoritatea alipniştilor folosesc oxigen suplimentar, Alex Găvan nu concepe o astfel de ascensiune, pentru că, pentru el nu contează doar să ajungă în vârf, ci conteză modul în care ajunge acolo.

Călătoria în sine, experienţa, are cel puţin tot atât de multă valoare ca şi destinaţia, ca şi atingerea scopului. Ori, folosind oxigen suplimentar, practic cobori vârful mai jos, ceea ce nu e fair-play faţă de munte.

Alex a petrecut deja multă vreme în Himalaya şi asta se vede şi în modul în care se raportează la munte, în respectul evident pe care se vede că îl poartă acelor munţi, un respect pe care probabil nu îl poţi întelege cu adevărat decât dacă ajungi într-o asemenea situaţie, singur, în mijlocul zăpezii la câteva sute de metri de vârf.

Muntele este de altfel un loc al întâlnirii cu tine însuţi, un loc în care eşti forţat de împrejurări să renunţi la ego. Dincolo de imaginaţie, curaj ori determinare, vărfurile sunt acccesibile celor care ştiu să se smerească, celor care ştiu să trateze cu respect fiecare moment petrecut în urcare.

Nimic mai fals decât clişeele jurnalistice occidentale de genul “muntele îşi cere tributul” ori “X a cucerit vârful”. Acolo, la faţa locului lucrurile stau cu totul altfel. Lupta cea mare nu e de fapt cu muntele din faţa ta, ci cu munţii din interiorul tău, cu propriile condiţionări şi limitări.

Motivele pentru care Alex Găvan a revenit în Himalaya, şi pentru care va mai reveni nu ţin neapărat de o dependenţă de performanţă, ci mai degrabă de nevoia de provocări, un gen de provocare ce îţi oferă oportunitatea de a învăţa, de a te dezvolta tu ca om.

Orice provocarea de acest fel e una fizică, strâns legată de realitatea exterioară dar e în acelaşi timp una mentală, astfel că pe lângă pregătirea logistică şi antrenamentul fizic e la fel de important să te pregăteşti din punct de vedere mental pentru ceea ce te poate aştepta şi pentru tot ceea ce va implica noua experienţă.

Seminarul DoR de ieri a fost o foarte reuşită pledoarie pentru poveste, o invitaţie de a fi mai atenţi la micile lucruri deosebite ce se pot transforma în poveşti, şi nu în ultimul rând un îndemn de a nu ezita să ne căutăm/creăm noi înşine acele poveşti care ne-ar face viaţa mai plină de sens.

Pentru a afla mai multe detalii despre următoarele propuneri şi apariţii DoR urmăriţi decatorevista.ro, iar dacă sunteţi pasionaţi de scris, aruncaţi din când în când câte un ochi pe siteul fundaţiei Friends For Friends, pregătesc lucruri interesante.