Spre seară nu se întâmplă nimic – Cătălin Marin (impresii de lectură)

Django şi Jazpin cele două personaje centrale din Spre seară nu se întâmplă nimic, romanul de debut al lui Cătălin Marin m-au dus instinctiv cu gândul la Vladimir şi Estragon, amicii lui Beckett care îl aşteaptă pe Godot.

catalin-marin-Spre-seara-nu-se-intampla-nimicParalela e oarecum firească ţinând cont de faptul că în ambele poveşti, în forme diferite e drept, avem de-a face cu timpul şi cu aşteptarea, şi mai mult, Spre seară nu se întâmplă nimic are şi o oarecare latură absurdă, extrem de simpatică de altfel.

Dincolo de cele spuse mai sus, nu pot să nu fac referire la un articol din observatorulcultural.ro care încadrează acest debut al lui Cătălin Marin în “New Weird” litterature, un sub curent al literaturii fantastice, o reacţie la post-cyberpunk diferită de steampunk apărută la începutul anilor 2000 în spaţiul britanic primul roman de referinţă al genului fiind Perdido Street Station al lul China Miéville.

Nu mă ocup aici de teorie literară, dar dacă tot am găsit articolul mi s-a părut relevant să amintesc şi această poziţionare, chit că eu sunt relativ profan atunci când vine vorba de ceea ce secolul XXI numeşte “literatură fantastică”, dar nici nu simt nevoia de a cataloga şi ierariza literatura.

Coordonatele temporale şi locale ale romanului sunt cât se poate de relative, putem presupune că acţiunea are loc undeva la începutul secolului XX într-un port din Statele Unite. Personajele sunt (aproape) toate refugiaţi sau imigranţi, cu nume ce fac trimitere la diferite colţuri ale lumii, călători plecaţi spre un loc în care să poată spună că au găsit un adevărat “acasă”.

Şi pentru că am amintit deja de “personajele principale”, cei doi ceasornicari extrem de pricepuţi, echilibratul Jazpin şi mult mai spectaculosul Django Schiffrin, înţelept şi plictisit, mare amatorr de şnaps şi rom, dar şi un gourmet al pipelor, obsedat de timp şi de moarte, ei sunt cei care leagă poveştile celor XVII capitole ale romanului.

Romanul e un soi de puzzle, relativ eclectic, in care unele piese au mai multă personalitate decât celelalte, în care unele povestiri te cuceresc mai mult decât celelalte. Inegalitatea acestora face ca per ansamblu romanul să nu pară întotdeauna cursiv pierzându-şi puţin din unitate în detrimentul unor episoade cu multă personalitate.

Autorul reuşeşte pe de altă parte să creeze personaje extrem de puternice, conturate excelent chiar şi în foarte puţine cuvinte, fie că vorbim aici de impetuoasa domnişoară Betty, de sobrul bancher Simmons de dramaticul Benoit Grappelli, de fascinanta Sophie Saint Germain sau de bietul profesor Alistair.

Dacă am înţeles eu bine personajul ascuns, naratorul de fapt, cel care priveşte şi urmăreşte fiecare personaj în parte nu e nimeni alta decât.. moartea.

Moartea văzută ca o consecinţă firească a timpului, deşi morţile din roman sunt mai degrabă violente, absurde ori oarecum inexplicabile.

Timpul, trecerea timpului, e unul din subiectele principale ale romanului. De altfel Django încearcă să pună la punct un dispozitiv care să nu măsoare timpul obiectiv, ceea ce poate face orice ceasornicar, ci care să surprindă timpul subiectiv, cu momentele ce par ore întregi şi zile care par că trec în câteva momente.

Cele XVII capitole oferă şi o mulţime de poveşti de dragoste, unele fericite, ca cea dintre bancher şi soţia lui, dar marea lor majoritate sunt dramatice, dacă nu de-a dreptul tragice. Pasionale, intense, uneori împărtăşite, alteori nu, dar care nu se termină deloc bine. Asta nu pentru că dragostea ar fi în sine un sentiment imposibil de gestionat, ori că viaţa ar oferi doar contexte şi iubiri imposibile

De fapt, dragostea nefericită e rezultatul problemelor, căutărilor şi neliniştilor interioare pe care personajele nu ştiu să şi le rezolve înainte de a începe relaţiile respective.  Relaţii pe care mai apoi nu sunt în stare să le gestioneze şi care evident se termină prost. Adevărul e că e nevoie de ceva maturitate să ştii când şi cu cine să… pleci la drum. Dar… mă opresc aici. Ideea ar fi că autorul oferă câteva pagini şi exemple extrem de interesante despre dragoste şi relaţii.

 

Dacă stau bine să mă gândesc, dacă iau romanul şi arunc o privire peste câteva pagini, realizez că sunt foarte multe secvenţe şi pasaje care te pot pune pe gânduri, în care te poţi regăsi ori care te pot revolta.

Ca să ştiţi, romanul Spre seară nu se întâmplă nimic de Cătălin Marin este disponibil online la Editura Karth. Sunt 200 de pagini care pot să vă ofere o foarte reuşită pauză de la realitatea exterioară, mult prea gri şi banală de cele mai multe ori.

P.s. O altă perspectivă asupra romanului găsiţi în recenzia de pe kirb.ro 

Similar Posts