Sunset Park – Paul Auster şi acelaşi New York

  Sunset Park 
  de Paul Auster 
Original Sunset Park
Traducător Daniela Rogobete
Colecţia TOP 10+
  Editura Polirom, 2012
271 pagini
  ISBN: 978-973-46-2693-9

Sunset Park cel mai recent roman al lui Paul Auster, apărut în 2010, e o poveste despre un New York surprins în plină criză financiară. E în acelaşi timp un roman al căutărilor şi al renunţării, al personajelor confuze care par să nu reuşească să .

În centrul romanului se află Miles Heller e un tânăr de 28 de ani, care fuge de o întâmplare dramatică din adolescenţă şi se izolează de familie timp de 7 ani. Există însă alte două personaje, editorul Morris Heller, tatăl lui Miles şi scriitorul de succes Renzo Michaelson, care dau o notă destul de evident autobiografică acestui roman.

Când spun asta, fac o paralelă între oboseala lui Morris, dificultăţile pe care le are Michaelson în a găsi subiecte noi pentru romane şi un interviu din 2010 în care Paul Auster spunea că a ajuns se pare, în puncutl în care îşi spune că nu e nici o tragedie dacă nu mai scrie încă un roman.

O oarecare “oboseală” a autorului se poate de altfel şi citi printre rândurile Sunset Park, un roman care în ciuda existenţei unui narator omniscient pare că îşi pierde consistenţa pe măsură ce povestea se dezvoltă, pe măsură ce intră în scenă tot mai multe personaje, personaje asupra cărora Auster se opreşte cu atenţie, chiar dacă rezultatul e oarecum artificial… se poate spune că într-un fel autorul nu construieşte personaje ci mai degrabă arhetipuri, modele.

Una din “probleme” e şi aceea că sunt nu mai puţin de şase sau poate chiar şapte destine pe care încearcă să le urmărească, pe care le apropie de cititor pentru a le lăsa din păcate în suspans la un moment dat.

Sigur în post-(post)-modernism e deplasat să aştepţi o poveste coerentă, cu început şi sfârşit, cu toate astea, Sunset Park îţi lasă la final impresia unui amalgam de simboluri, mituri culturale, locuri mai mult sau mai puţin comune, care au fost puse la un loc fără ca rezultatul final să fie unul coerent.

Trimiterile repetate la filmul Cei mai frumosi ani ai vietii noastre regizat în 1946 de William Wyler, o poveste despre veteranii celui de-al Doilea Razboi Mondial care odată întorşi de pe front nu mai recunosc realitatea de acasă, şi mai mult, sunt incapabili să se readapteze să se reintegreze în societate, sugerează o evidentă paralelă cu momentul 2008, şi cu impactul pe care l-a avut criza asupra americanilor. O paralelă un pic prea teatrală pentru gustul meu.

Foarte pe scurt, povestea Sunset Park e aceasta: În plină criză economica, Miles Heller, un tânăr de 28 de ani, este debarasator în cadrul unei companii imobiliare, slujba lui fiind aceea de a inventaria bunurile lăsate în urma de familiile nevoite să-şi părăsească locuinţele ipotecate, ajunse in proprietatea bancilor. S-a îndepărtat de familie pentru a se pedepsi pentru un accident care a dus la moartea fratelui său vitreg, de care se simte responsabil. Are o relaţie cu o tânără minoră şi sub ameninţarea familiei fetei se întoarce pentru câteva luni, până când aceasta va împlini 18 ani, în New York. La invitaţia unui vechi prieten se instalează într-o casă abandonată, alături de alţi locatari, şi ei victime ale contextului economic şi social, dar mai ales ale propriei neputinşe de adaptare. Auster încearcă să prezinte Sunset Park ca pe un loc în afara regulilor societăţii, ca pe un spaţiu mitic, o victorie a individului asupra societăţii de consum. Din păcate şi în acest aspect lasă lucrurile mult prea în aer.

Unde “se pierde” romanul? Undeva între mult prea multele personaje, între subiectele aduise în dezbatere, între poveştile şi realţiile dintre personaje, multe dintre ele extrem de ofertante, pe care Auster le lasă în stadiul de simple “schiţe”. Ah, şi nu în ultimul rând senzaţia că te învârţi între locuri comune, arhetipuri şi clişee, ceea ce strică orice senzaţie de autenticitate.

Sigur, Sunset Park al lui Paul Auster poate fi considerat o frescă, sau mai degrabă un puzzle al Americii anului 2008, context în care lucrurile capătă cumva un alt înţeles iar interpretarea mult mai deschisă atenuează din lipsurile unei poveşti insuficient dezvoltată, sau cel puţin nefinisată.