Sunt o babă comunistă de Dan Lungu – câteva aprecieri anarhice (sau anarhiste)
Sunt o babă comunistă a apărut în 2007. Acţiunea se desfăşoară în 1996, şi asta oferă un plus de sens romanului, dar totuşi, succesul de care s-a bucurat nu e altceva decât dovada că noi ca naţiune suntem un pic blocaţi în trecut. Sau poate sunt doar eu ăla cu o mică anti-obsesie.
Oricum, Brucan era un tip mega optimist. Traducerea franceză a cărţii a fost dublu nominalizată la Premiile Europene Jean Monnet din Franţa în 2008 – nu cred că poate mira pe cineva. Chiar dacă Sartre şi Camus au dispărut de ceva vreme din peisaj spiritul lor dăinuie
Da, ştiu, am avut nevoie de 9 ani să citesc cartea şi mă şi dau isteţ după ce oricum s-a spus probabil totul şi despre carte, şi despre film şi despre piesele de teatru inspirate de roman.
La drept vorbind, Dan Lungu scrie mult teatru în roman, în cel mai bun sens. Sunt o babă comunistă e în fapt un roman bun, o lectură pe care o poţi păstra fix pe palierul pe care ai chef.
E un roman haios cu personaje simpatice, creionate din tuşe mai mult sau mai puţin precise sau detaşate, dar sunt personaje de ţinut minte, de la Emilia Burac şi până la bancherul Alin, canadianul.
E un roman construit mai atent decât pare la prima vedere, cu o dinamică bine dozată, cu planuri care se întrepătrund şi intersectează fix atât cât trebuie.
E un roman frescă a unei epoci pe care unii incep să o uite şi tot mai mulţi sunt cei care nici nu au trăit-o.
E un roman care te şi poate pune rău pe gânduri, dacă eşti predispus la asta.
Povestea are loc undeva într-un orăşel din Moldova şi surprinde istoric vorbind a doua jumătate a secolului XX. Mie mi-a reamintit nişte adevăruri banale, dar de care uităm legat de ce a însemnat comunismul pentru 60-70% din populaţie.
Pentru majoritatea românilor comunismul nu a fost decât un cadru socio-politico-istoric dat, în contextul căruia obiectivul principal era să te descurci cumva să trăieşti mai bine. Fără absolut nici o legătura cu politica.
Industrializarea târzie şi forţată a creat generaţii întregi de oameni care nu şi-au găsit niciodată locul, obligaţi să lase pământul pentru o viaţă pseudo-orăşenească făr nici o noimă.
Una din secvenţele pe cât de anecdotice, pe atât de relevantă pentru ce se întâmplă şi azi în România e cea legată de Revoluţie, de dimineaţa lui 22 decembrie atunci când brusc o adunare de susţinere a Tovarăşului s-a transformat brusc în prima manifestaţie liberă din oraş.
Nu e ceva ce să îmi facă neapărat cinste, dar treebuie să recunosc că nu m-am întrebat până acum la modul serios cum s-a trăit 22 decembrie ’89 la Oneşti, Fălticeni, Găeşti sau Slobozia.
Mă întreb chiar dacă nu cumva în mare parte din oraşele şi satele din România profundă schimbarea a fost atât de liniştită încât… a fost ca şi cum nici n-ar fi fost.
Subiectul romanului nu e nostalgia după comunism, aşa zisa nostalgie care o face pe Mica Burac să exclame Sunt o babă comunistă!
Subiectul romanului e în realitate drama unei generaţii întregi care s-a trezit aruncată într-un sistem din care nu înţelegea mare lucru, un sistem departe de protecţionismul, minimal e drept, în care trăise până atunci.
Cea mai importantă concluzie a romanului e că voi mai citi Dan Lungu,