Teatrul ca experiență interioară via Andrei Șerban

Teatrul înseamnă astăzi de cele mai multe ori un spectacol care din perspectiva unei experiențe interioare, oricât de experimentală ar fi punerea în scenă, e încadrat din start într-un anume spațiu și căruia îi acorzi un interval din timpul tău liber, un spectacol pe care îl lași în urmă imediat ce ai părăsit sala și te întorci la grijile tale de zi cu zi. Un cu totul alt gen de experiență propunea șa începutul anilor ’70 Andrei Șerban atunci când monta la teatrul La Mama din New York tragedia Medeea jucată in vechea greacă și latină, și încerca să scoată atât spectatorii dar și actorii din comoditatea unei experiențe clasice.

Întreaga experiență, precum și impresiile din turneul care a urmat a fost surprinsă de Ana Maria Narti, una din vocile importante din critica de teatru românească din perioada anilor ’60, o Doamnă care a cerut azil politic în Suedia, acolo unde a ajuns chiar și în parlament în perioada anilor 2000. În perioada la care facem însă referire, a fost alături de Andrei Șerban, pregătind o parte din textele pentru spectacole.

Medeea lui Andrei Șerban e un scurt jurnal de spectacol, sau de turneu, cum vreți să îi spunem, pe care Ana Maria Narti l-a scris imediat după turneul cu Medeea pusă în scenă la teatrul “La Mama” din New York, un turneu care a durat mai bine de un an și a trecut prin teatre experimentale din Amsterdam, Berlin, Paris la festivalul de teatru de la Avignon sau la festivalul de teatru ce avea loc în cea perioadă în Liban la ruinele din Baalbeck.

Deși a fost scris în 1973, volumul Medeea lui Andrei Șerban a apărut în România, dacă nu mă înșel, abia în 2007 la Editura Fundației Culturale Camil Petrescu, în timp ce Trilogia Antică a lui Andrei Șerban, în care a fost integrată și Medeea, care a fost pusă în scena de la Teatrul Național București în prima parte a anilor ’90.

Astăzi, în 2013, experimentalismul ui Andrei Șerban poate părea mai puțin… experimental, cu toate acestea simpla lectură a cărții te transpune într-un spațiu deosebit, ca și cum ai fi acolo alături de protagoniștii spectacolului, fie ei actori sau spectatori.

O parte din miza experimentului teatral realizat de Andrei Șerban se regăsește în fragmentul de mai jos:

“Ce se întâmplă în comunicarea teatrală dacă îi luăm actorului ceea ce pare a fi mijlocul prim al comunicării – cuvântul inteligibil? Ce, cum și cât pot comunica actorii privitorilor atunci când nu mai au la îndemână mijlocul lesnicios al cuvintelor de la sine înțelese, atunci când sunt siliți să comunice numai prin ceea ce este, de fapt, teatrul – prin voce, trup, gest și sunet, prin întreaga lor prezență în fața spectatorilor?”

Miza acestui mod de a face teatru e aceea de a include spectatorul în piesă, chiar dacă în Medeea acesta nu are un rol activ. Andrei Șerban își propune pe de o parte să redea teatrului aura sacră de spațiu ritualic iar pe de altă parte să forțeze barierele formale pe care teatrul clasic le-a impus între actor și spectator.

Eu cel puțin cu asta am rămas, cu ideea de a încerca să mă implic în teatru, în piesa respectivă, să încerc o experienșă participativă. E drept, reușita depinde de mai mulți factori, începând cu subiectul piesei, cu inspirația de moment a actorilor și terminând, deși sunt la fel de importante, cu spațiul, sala în care se joacă spectacolul și starea de spirit în care mă aflu eu ca spectator în momentul respectiv.

Medeea lui Andrei Șerban de Ana Maria Narti e o excelentă pledoarie pentru teatru, pentru căutarea unei experiențe interioare semnificative cu fiecare ocazie în care îți petreci o oră sau două în sala de teatru.

Un subiect asupra căruia voi reveni, pentru că mi se pare că astăzi acordăm prea puțină importanță teatrului, și nu mă refer la teatrul zilnic pe care ni-l servesc unii și altii cu fiecare ocazie.