Toţi oamenii sunt muritori – Simone de Beauvoir

Toţi oamenii sunt muritori / Tous les hommes sont mortels (în original) nu e nici cel mai cunoscut şi nici chiar cel mai reuşit roman al lui Simone de Beauvoir, dar, spre deosebire de luptele ei strict feministe ori existenţialiste, povestea publicată în 1946 are un farmec aparte datorită subiectului şi exerciţiului de imaginaţie la care te provoacă.

Am citit romanul prima dată pe la vreo 20 de ani şi îmi lăsase o amintire interesantă (probabil eram în perioada existenţialisto-cinică) aşa că l-am reluat, fără mari aşteptări, dar curios fiind de modul în care o să îl văd după ceva vreme. Într-o prezentare foarte pe scurt a poveştii ar fi de spus că subiectul central e viaţa lui Raimond Fosca, născut pe 17 mai 12 în Carmona, o cetate imaginară din Italia. Ambiţios, dornic să cucerească şi să schimbe lumea nu rezistă tentaţiei de a bea un elixir ce îi asigură nemurirea şi implicit, tot timpul necesar ca să pună în practică ceea ce îşi dorea.

După doar câteva decenii va ajunge să regrete nemurirea şi să se simtă limitat în Carmona descoperind de altfel că pentru oameni contează mai degrabă ce fac în timpul vieţii, să poată face ce îşi doresc, decât să “trăiască bine” sau într-o siguranţă plictisitoare. În următoarele sute de ani Fosca s-a implica în multe intrigi politice din Europa, în Franţa şi în Germania secolului XVI.

Dezamăgit de faptul că mai devreme sau mai tarziu indiferent de idealurile cu care pleacă, oamenii ajung să se piardă în interese meschine care duc la nesfârşite crime şi războaie, Fosca pleacă în Lumea Nouă pentru ca mai apoi spre secolul XVII – XVIII să revină în Europa unde va deveni chimist şi mai târziu activist militant pentru drepturile muncitorilor şi pentru o societate mai bună, cu evidente influneţe stângiste. Începutul romanului îl găseşte însă în perioada interbelică în compania unei tinere şi foarte ambiţioase actriţe, Régine, care luptă din răsputeri să cucerească scena Parisiană.

Simone de Beauvoir îşi construieşte discursul pe antiteza dintre aspiraţiile şi obiectivele efemere şi futile ale actriţei, în contrast cu deziluzia lui Fosca, cel care, reflectând de-a lungul secolelor la condiţia umană ajunge la concluzia că totul e în van, că indiferent de epocă, în ciuda unor perioade mai lungi sau mai scurte de prosperitate şi de pace, omenirea a ajuns întotdeauna la conflicte.

Romanul e pe undeva şi unul istoric, Fosca încearcă să vadă şi să creadă într-o evoluţie a umanităţii, într-un progres care să ofere oamenilor simpli o viaţă mai bună. Realitatea îl contrazice, cu diferenţele de rigoare, condiţiile în care trăiesc muncitorii secolului XVIII nu sunt mai bune decât cele pe care le aveau ţăranii şi meşteşugarii din Carmona lui natală.

Simone de Beauvoir spunea în perioada apariţiei romanului că îl consideră cel mai reuşit roman al ei, un roman explicit existenţialist, care de altfel a fost şi foarte bine primit de public, şi care îşi propunea să regândească pe undeva să ofere o nouă paradigmă în raportul umanităţii cu istoria, a individului cu “scopul” şi destinul lui. Nu trebuie să uităm data apariţiei, 1947, şi faptul că a fost scris în timpul celui de-al doilea Război Mondial, context în care pesimismul e pe undeva şi justificat.

Astăzi, la mai bine de 60 de ani, existenţialismul, sau strict vorbind romanul lui Simone de Beauvoir nu mai spune prea multe lucruri. Ce cred eu că poate rămâne în picioare e discuţia legată de nevoia de validare a vieţii prin voinţă şi conştiinţă, faptul că indiferent de statutul social sau chiar de starea materială, viaţa capătă sens doar atunci când crezi în cceva când faci ceva ce îşi doreşti într-o direcţie în care te îndeamnă conştiinţa.

Toţi oamenii sunt muritori e şi o poveste fantastică, spectaculoasă la vremea respectivă, dar banală astăzi după toată literatura cu vampiri, vârcolaci şi alte nebunii.

Chiar dacă se citeşte uşor şi e o lecură plăcută, nu e tocmai o carte care te şine cu sufletul la gură. Simone de Beauvoir oferă ca punct de reper data exactă a naşterii lui Raimond Fosca, însă pe parcurs reperele istorice sunt mult mai vagi, iar povestea cred că are de pierdut din asta. Descrierile bătăliilor şi consideraţiile filosofico-istorice existenţialiste, nu sunt nici ele întotdeauna extrem de inspirate.

Deşi Toţi oamenii sunt muritori rezistă la limită în faţa probei timpului, pentru a avea o imagine completă a scrierilor lui Simone de Beauvoir cred că merită să îi citiţi şi acest roman.