Tu ai curaj să spui NU sau să te răzgândești?

Convențiile sociale ne spun că e frumos și moral să fii întotdeauna săritor și la dispoziția celor din jur, să nu refuzi nici o dată ajutorul cerut pentru că asta ar fi o dovadă de egoism. O poveste asemănătoare e și cu răzgândirea, care e văzută ca o dovadă de slăbiciune și neseriozitate.

Cu toate acestea, pe parcursul devenirii noastre, pentru a ajunge în punctul în care suntem astăzi, a trebuit să spunem nu unor tentații, variante sau posibilități, și în același timp, din copilărie și până la maturitate, pe măsură ce acumulăm cunoștințe, ne și răzgândim de câteva ori cu privire la seturi întregi de opinii, credințe și obiceiuri, iar ideal e să nu rămânem niciodată închistați într-o realitate anume, pe care să nu mai știm să o depășim.

Există un NU, să ii spunem infantil, folosit de unii oameni ca răspuns automat, care denotă fie o revoltă și un spirit rebel prost înțeles, fie nesiguranță, tot așa cum există și un Da spus fie din teamă de a-i supăara pe ceilalți, sau de a le pierde aprecierea sau dragostea, un da care denotă o foarte mică încredere în sine sau o bunăvoință care dusă la extrem se poate întoarce chiar împotriva… binevoitorului.

Exemplul cel mai des folosit atunci când se vorbește despre cât e important e să știi să pui NU e acela cu tânărul ajuns într-un cadru nociv care poate deveni dependent de droguri dacă nu are tăria de a spune NU la insistențele ”prietenilor” lui.

În viața de zi cu zi suntem puși în postura de a spune nu în situații mult mai puțin spectaculoase, dar care ne pot afecta serios viața și calitatea relațiilor. Există un NU, diferit de cel amintit mai devreme, un NU care nu înseamnă altceva decât o foarte sănătoasă afirmare a propriei identități și care ne ajută să stabilim relații sănătoase, bazate pe respect și egalitate cu cei de lângă noi.

Exemplele pot fi dintre cele mai diverse, in familie, când neputând să îi spui nu surioarei mai mici, ajungi la un moment dat să realizezi că te șantajează emoțional și se folosește de tine, la locul de muncă unde dacă nu știi să refuzi ferm sarcinile în plus riști să devii un mic sclav al colegilor sau al șefilor, sau în relațiile cu prietenii sau iubita/soția când faci ce vor ei, dar se ajunge în situația în care nu se mai bucură nimeni de ce se întâmplă (dintre ”manualele” despre cum să spui nu, eu l-am citit pe acesta).

Ideea în sine e simplă și sunt convins că experiența personală vă oferă măcar câteva exemple, așa că nu mai insist (volumul amintit mai sus are aproximativ 100 de pagini de ”cazuri”). Într-adevăr nu e întotdeauna ușor să spui NU, mai ales când i-ai învățat prost pe ceilalți, dar, cu fermitate și tact poți oricând să ieși de sub tirania unor DA-uri spuse din teamă, plictiseală, sau dezinteres.

E nevoie pe undeva și de curaj, dar și de o apreciere și gestionare corectă a situației pentru a știi exact când e cazul să insiști și când nu. Cred că nu e cazul să insist asupra faptului că acest NU e departe de orice urmă de egoism.

Povestea cu răzgândiutul e încă și mai complexă. Am citit de curând Changing Minds de Howard Gardner (apărută la Editura ALL cu titlul Tratat de răzgândire, un titlu derutant, dar eu unul nu am găsit o altă variantă așa că nu îl pot blama pe traducător). Gardner e cel care a introdus teoria Inteligențelor Multiple care a relativizat importanta clasicului IQ, o teorie care spune că fiecare dintre noi e mai dotat pentru un anumit domeniu, unii pentru matematică, alții pentru desen, fiecare tip de inteligență având valoarea lui.

Tratatul de răzgândire e de fapt o radiografie a proceselor cognitive și emoționale pe care le parcurgem atunci când suntem pe cale de a accepta o idee nouă, sau de care trebuie să ținem cont atunci când vrem să îi facem pe alții să se răzgândească.

Autorul folosește ca argument și exemplu modul în care Charles Darwin, Gandhi, Margaret Thatcher, decanul unei Universități și seful unei mari companii au reușit să schimbe anumite paradigme culturale sau organizaționale, să schimbe mentalități sau chiar modul de a se raporta la știință.

Dincolo de exemplele acestea oarecum abstracte, la nivel personal tratatul poate fi interesant prin prisma mecanismelor pe care le descrie, a pașilor pe care trebuie să îi parcurgi atunci când vrei ca ideile tale să fie acceptate într-un anumit cadru.

Ce ar fi de reținut e că în funcție de educație, cultură și nu în ultimul rând personalitate, fiecare dintre noi e mai sensibil fie la argumente logice, fie la argumente emoționale (nu e mare filosofie, dar parcă adesea nu ținem cont de asta).

Ce vrea Gardner să spună e că la modul în care evoluează societatea noastră este absolut imposibil să rămâi închistat în anumite modele mentale, să nu ai curiozitatea și disponibilitatea de a înțelege altceva.

O spune el, menționez și eu, Tratatul de răzgândire nu e un ”manual de manipulare”, iar adaptarea asta nu poate fi niciodată o scuză pentru un traseism intelectual, moral sau conceptual.

E o lucrare menită să ne atragă atenția asupra faptului că uneori e greșit să fim refractari la nou și într-un fel să îi ajute pe cei ce au aspirații de lider.

Nu puteam încheia fără să răspund eu, primul la întrebare. Pot zice că am învățat pe parcurs să spun NU când trebuie și da, doar când e cazul, nu e mai puțin adevărat că proccesul ăsta e unul continuu și nu poți spune: Gata, de azi știu exact când să spun nu și când sa spun da, și o și fac!

Iar despre răzgândit și schimbat de paradigme, cred că treaba asta se face din când în când atunci când treci dintr-o etapă a vieții în alta, asta pentru lucrurile mari și importante. În viața de zi cu zi încerc să nu fiu mai încăpățânat decât e cazul.