Epilog: ACS nu e Poli, e doar un proiect politic eşuat.

Povestea începută în luna iulie 2013 cu o victorie în faţa lui Dinamo a noii promovate, în faţa unui stadion aproape plin pe care îşi dăduseră întâlnire “adevăraţii suporteri” ai Politehnicii Timişoara, se apropie de sfârşit. Un final previzibil care era şi trist dacă nu ar fi vorba de o echipă creată artificial.

Spuneam atunci că ACS nu e decât un proiect politic artificial şi că nu are nimic de a face cu spiritul lui Poli şi că dintre spectatorii prezenţi atunci pe stadion marea majoritate erau simpli amatori de fotbal, care ar fi venit la meci indiferent de echipa Timişoreană care ar fi jucat cu Dinamo şi care cel mai probabil nu vor mai veni la meciurile următoare.

Nu au trecut decât 10 luni de atunci. Între timp, aşa cum ne aşteptam, Marian Iancu a apărut din nou în peisaj şi a explicat foarte clar că echipa Primăriei joacă în alb negru şi se numeşte Politehnica doar pentru că e el generos, iar generozitatea asta se cam termină la finalul sezonului. Aşteptăm în continuare dezminţiri şi lămuriri din partea d-lui Robu.

Cât despre zecile de mii de suporteri ai echipei, adevăraţii Polişti şi Timişoreni care au susţinut încă de la început această nouă echipă fanion a oraşului… îi găseşti mai ales pe net comentând proiectul ASU.

E foarte trist că un om care, teoretic, a fost alături de suporteri în ultimii 10-15 ani, în toată lupta pentru recunoaşterea identităţii şi continuităţii Politehnicii nu a înţeles ceea ce au înţeles Zambon, Doboş şi Iancu… dincolo de hârtiile din de prin birouri, de aproape 20 de ani Politehnica Timişoara înseamnă oamenii din Peluza Sud, o comunitate formată în ani de zile, care a trecut prin multe încercări, şi care face în continuare lucruri deosebite.

În birouri şi prin şedinţe de partid poţi să schimbi nume, să faci echipe… dar echipele trăiesc prin oameni.

Nu ştiu ce o să se întâmple cu această echipă la finalul sezonului şi nici nu mă interesează. Am vrut doar să închei capitolul deschis în vara trecută, cu observaţiile de rigoare.

Am greşit totuşi undeva în articolul din vară. Spuneam că apariţia ACS “a anulat dintr-o singură mișcare tot ce se construise în jurul Politehnicii Timișoara”, mai puţin paradoxal decât pare, efectul a fost de fapt exact invers.

Indiferent de divizie, de stadion, de rezultate, de ce scrie în acte, Politehnica Timişoara merge mai departe alături de aceşti băieţi (şi fete).

*Pentru a evita comentariile de la primul articol, precizez încă de aici că nu fac parte din nici o asociaţie, organizaţie ori partid politic. Cele de mai sus exprimă strict viziunea şi opiniile mele cât se poate de proprii şi de personale, de astăzi, 21 mai 2014.