Foamea sunt eu, Amelie Nothomb!

Cel puţin aşa se laudă, şi asta reiese din romanul Biografia Foamei, publicat de Amelie Nothomb în 2004.

Romanul apare la cinci ani de la lansarea romanului Stupeur et tremblement (Uimire şi cutremur (Polirom) – nu pot să cred cât de fad sună, dar drept e că nici nu am o variantă alternativă) cel care a adus-o în atenţia publicului din întreaga lume, şi la 12 ani de la apariţia romanului de debut, Igiena Asasinului (Hygiene de l’Assasin). Amelie Nothomb, publică de douăzeci de ani câte un roman în fiecare toamnă.

Amelie (Fabienne) Nothomb este o scriitoare belgiană de limbă franceză, fiică a unui diplomat de carieră. S-a născut la Kobe în Japonia, singura tară în care se va considera acasă, şi unde a stat până la 5 ani. A urmat o serie de mutări, de la Beijing în perioada neagră a comunismului chinez, la New York, şi mai apoi Birmania şi Laos. La 17 ani, Amelie trăieşte pentru prima dată în Europa, la Bruxelles. În romanul de faţă spune că “dintre toate ţările în care mi-a fost dat să trăiesc, Belgia e cea pe care am înţeles-o cel mai puţin”.

Biografia foamei este doar al doilea roman de Amelie Nothomb pe care îl citesc, asta după ce la începutul anilor 2000 citeam Stupeur et Tremblement, recent premiat de Academia Franceză, motivele sunt mai multe, dar nu mă voi referi azi la ele.

Biografia foamei este un roman autobiografic ce surprinde momentele amintite mai sus, copilăria şi adolescenţa autoarei, cu toate gândurile, trăirile şi experienţele tinerei, redate din perspectiva vârstei. Elementul central al romanului e foamea. Amelie Nothomb vorbeşte în mare parte de foamea fizică, de nevoia de zahăr, de ciocolată, de cărţi, de oameni, de spaţiu… de la o copilă gurmandă la modul absolut, curioasă de tot ce o înconjoară îi urmărim transformarea într-o adolescentă suferind de anorexie, ruptă de orice realitate, care nu îşi mai doreşte aboslut nimic… dar care se va salva citind, lectura, efortul intelectual pe care o implică fiind cea care o ajută să îşi păstreze statutul de fiinţă umană într-o perioadă în care anorexia o transformase cu totul.

“Foamea înseamnă a vrea. E o dorinţă mai cuprinzătoare decât dorinţa. Nu e voinţă, care înseamnă forţă. Dar nu e nici slăbiciune, căci foamea nu cunoaşte pasivitatea. Înfometatul e cineva care caută” (p.20)

Foamea ca şi dorinţă de cunoaştere, ca şi curiozitate, aceasta e cel puţin pentru mine perspectiva din care merită cititi şi analizat romanul, şi cred că Nothomb oferă o serie de “indicii” ca să le spun aşa în acest sens în ultima treime a romanului.

Biografia foamei are un pic mai mult de 200 de pagini, e un roman plăcut, uşor de citit, poate şi pentru că are mai degrabă forma unui jurnal, cu episoade bine separate chiar dacă lipsesc indicaţiile temporale. Din perspectiva asta il recomand.

Pe de altă parte am închis cartea şi m-am întrebat: Aşa şi? Mi-a lăsat senzaţia unui fragment, a unui rezumat de carte, a unui lucru neterminat, m-a lăsat “infometat”. Chestia asta ar putea fi motivul pentru care cei obisnuiti cu lucruri clare si bine delimitate să nu aprecieze romanul.

Odată cu Biografia foamei pot spune că am descoperit-o pe Amelie Nothomb, cea care, după o (relativ) scurtă documentare online se dovedeşte a fi atât ca om cât şi ca romancier un subiect interesant:

« Je suis ce que je peux être. Je ne maîtrise pas ce que je suis et encore moins les regards que les autres posent sur moi »  (A.N.)(Sunt ceea ce pot/reuşesc să fiu. Nu sunt stăpână pe ceea ce sunt, şi cu atât mai puţin pe modul în care mă privesc ceilalţi.)

Fără a fi în întregime de acord cu fragmentul, acesta e motivul pentru care în mod cert Biografia foamei nu va fi ultimul roman al lui Amelie Nothomb citit de mine.