La foc mărunt – Livius Ciocârlie vs Michel Tournier

Nu e prima dată când îmi asum public carenţele legate de literatura română începând de după a doua parte a secolului XX. La foc mărunt cel mai recent volum lansat de Livius Ciocârlie e parte din procesul de recuperare.

Nu am avut onoarea de a-l avea ca profesor pe domnul Ciocârlie, cel care părăsea Timişoara de dragul familiei, cam pe vremea când ajungeam si eu pe băncile Universităţii de Vest. Nu ştiam atunci câ 10 ani mai târziu urma să iau calea aceleiaşi experienţe, a Timişoreanului ajuns în Bucureşti (e drept într-un pic alt conext şi mai ales cu alte perspective).

Dar să las consideraţiile personale pentru când voi avea şi eu minim 70 de ani şi să revin la volumul pe care Livius Ciocârlie îl publica în 2012, La foc mărunt (dacă nu mă înşel, ultimul lansat).

Însemnări personale şi în acelaşi timp un jurnal de relectură, La foc mărunt surprinde întâmplări din cotidianul autorului, plimbări în Parcul Ioanid, întâlniri cu prieteni din Timişoara, consideraţii cu privire la evenimente din actualitate, fragmente din istoria propriei familii…

Accentul cade totuşi pe relecturile de moment. Pagini întregi le sunt dedicate lui Proust, Cioran, Susan Sontag, Platon, Montaigne… pagini care ţin pe undeva de o altă epocă, o epocă în care nimic nu era mai important decât relaţia cu textul, în care literaţii trăiau pentru cultură, în cultură, oarecum rupţi de lume.

Volumul poate fi văzut şi ca o colecţie aparte de citate şi fragmente relevante mai ales pentru cei care împărtăşesc aceleaşi orizonturi cu Livius Ciocârlie: Timişoara, francofonia, literatura şi Bucureştiul.

După cum o spune şi titlul articolului, eu voi duce însă discuţia spre o altă direcţie.

Am citit oarecum consecutiv La foc mărunt de Livius Ciocârlie şi Jurnal extim de Michel Tournier.  Nu am putut să nu fac anumite paralele, cu atât mai mult cu cât structura celor două texte şi chiar, abordarea în general, sunt oarecum similare.

Deşi volumele au fost publicate la distanţă de un deceniu, cei doi autori aveau aproximativ aceeaşi vărstă la momentul apariţiei. Dincolo de orice considerent legat de tipul de personalitate, de spaţiul în care au trăit sau de toate experienţele nefericite ale anilor de comunism, n-am putut să nu remarc oboseala sau poate resemnarea autorului român, în comparaţie cu o abordare “mult mai pozitivă” a “omologului” său francez.

Cred că pe undeva literaţii români, mai ales universitarii, cad în păcatul retragerii în turnul lor de Fildeş. De aici rezultă un discurs extrem de pretenţios, elitist, un exerciţiu de “măiestrie” care nu prea face decât să ţină publicul larg departe şi să restrângă numărul cititorilor.

Nu e cazul volumului de faţă, dar e un simptom pe care l-am observat încă din facultate, de care mi-am amintit pentru că, pe undeva, m-a îndepărtat atunci de tot ce ar putea însemna de critică literară.

Tocmai de aceea (dincolo de faptul că între timp m-am deprofesionalizat un pic) aici nu fac neapărat cronici literare (o cronică înseamnă mai mult de 500 de cuvinte) ci scriu simple impresii de lectură.

Revenind însă la paralela dintre cele două volume şi cei doi autori… nu e mai puţin adevărat că prin 2010, înaninte de lansarea volumul lui Livius Ciocârlie, chiar şi Tournier s-a declarat obosit, neinteresat de orice ar mai putea face.

Putem vedea aici o lipsă de ataşament, de implicare, a unor oameni care nu se mai regăsesc în spaţiul cultural al secolulului XXI? Cred că da.

O să închei cu un citat din cehul Bohumil Hrabal, citat cu care se şi încheie volumul

“O carte bună nu e făcută să-l adoarmă pe cititor,  ci ca acesta să sară din pat şi să alerge în izmene ca să-l pocnească în bot pe autor.”

O alegere surprinzătoare pentru Livius Ciocârlie, nu?

Şi nu pot să nu mă intreb cum s-ar transpune povestea asta la cazul articolelor?