Despre identitatea locală şi regională
Identitatea locală, mândria de a aparţine unei comunităţi cu o anumită tradiţie, ţine de o normalitate ce nu mai există în România. Proiectul comunist al ştergerii identităţii (susţinut de minunata politică a repartiţiilor) este, prin efectele sale una din reuşitele regimului.
Sechelele se văd şi astăzi, când orice asumare şi promovare a identităţii locale este imediat catalogată şi infierată ca fiind separatistă.
În 1990, Proclamaţia de la Timişoara a fost considerată de regimul Iliescu o ameninţare pentru integritatea ţării pentru că se vorbea de “descentralizare”. De fapt grija lor principală era Punctul 8 care prevedea printre altele “ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” punând accent tocmai pe funcţia de Preşedinte.
În ultimii 25 de ani tot auzim de pericolul din Harghita şi Covasna (deşi UDMR – un non-partid – e probabil singura formaţiune care a aprticipat la toate guvernările şi practic are sustinerea întregii calse politice, în ciuda puseelor electorale de naţionalism) şi despre cum ne fură ungurii ţara.
Zilele acestea pe fondul opţiunilor la vot (prezentate grafic cel puţin nefericit, pentru că, aşa cum se poate vedea în poza de mai jos, lucrurile sunt mai nuanţate) se vorbeşte de pericolul pe care îl reprezintă Klaus Iohannis pentru integritatea ţării, pentru că ardelenii şi bănăţenii (care au mai şi ieşit cu steagul la manifestaţiile din weekend) îşi doresc alegeri corecte şi ar prefera să nu aibă Preşedinte un mincinos patologic care reperzintă oameni şi valori împotriva cărora s-a ieşit în stradă în 1989.
De ce? Pentru că tema e una care prinde la electoratul needucat şi pentru că în general în majoritatea zonelor din România apartenenţa la comunitatea locală e un concept mai puţin dezvoltat sau cel puţin unul pe care se pune mult prea puţin accentul.
Pentru că o comunitate locală puternică, responsabilă şi implicată poate face ca lucrurile să meargă mai bine în localitatea sau oraşul respectiv fără să mai fie dependentă şi sensibilă la pomeni electorale.
Un sat puternic înseamnă un stat puternic, ca să îl parafrazez pe Patrick Geddes şi al său “Think Global, Act Local”.
În momentul de faţă, românii, ca societate continuă să fie tributari ideii că “salvarea, direcţia, nu poate să vină decât de la centru”. Când de fapt lucrurile se pot face de multe ori foarte bine şi pe plan local, poate chiar mai repede.
O comunitate locală conştientă de identitatea ei, de propriile valori are mai multe motive să se responsabilizeze, poate că aceasta ar fi idee lecţia la care fiecare comunitate locală ar trebui să se gândească.
Cât despre pericolul separatist, în 2014 să aduci în discuţie tema asta ca “pericol iminent” e fie dovadă de naivitate fie o manipulare grosolană, ceea ce de altfel a fost întreaga campanie PSD.
Iar pe de altă parte, un pic de autonomie economică n-ar strica nimănui, i-ar motiva pe unii să muncească şi în acelaşi timp i-ar obliga pe altţi să se bizuie pe forţele proprii.
