Andre Maurois – Climate
Romanul Climate e considerat cea mai importantă scriere a autorului francez André Maurois. Romancier, eseist şi autor de biografii, Émile Salomon Wilhelm Herzog, deşi nu e unul din cei mai spectaculoşi autori francezi din secolul XX.
Climate este un roman despre dragoste, relaţii, sacrificii şi egoism, un roman despre gelozie şi despre paradoxurile ei. Maurois prezintă două poveşti de dragoste în oglindă, surprizând cele mai sensibile resorturi psihologice care ne fac să acţionăm de multe ori absurd şi nerezonabil atunci când vine vorba de dragoste.
Apărut în 1928, romanul este surprinzător de autobiografic, fiindu-i dedicat celei de-a doua soţii a autorului, Simone de Caillavet, după aproximativ patru ani de căsnicie.
Scris sub forma a două epistole, una a lui Philippe Marcenat către Isabelle de Cheverny (în care acesta îi spune viitoarei soţii povestea tragică a primei sale căsnicii) în timp ce a doua e scrisoarea Isabellei către Philippe, scrisoare în care vorbeşte despre căsnicia lor.
Cele două părţi pot fi rezumate foarte simplu:
- Iubesc şi nu sunt iubit.
- Sunt iubit dar nu iubesc.
Maurois plasează povestea într-un cadru care îi este familiar, Franţa burgheză după Primul Război Mondial, mai mult, personajele sale se mişcă într-un spaţiu bine precizat şi se comportă aşa cum e de aşteptat de la ele conform sexului, educaţiei şi a statutului social.
Pe de altă parte, Climate reuşeşte să depăşească orice îngrădire de acest gen şi e o fascinantă analiză a evoluţiei relaţiilor, a modului în care dragostea de început se pierde după doar câteva luni, a modului în care apar plictisul, gelozia, momentele în care nu mai ai ce să îi spui celui de lângă tine.
Tragedia lui Philippe e tragedia unei întregi generaţii care nu mai accepta căsătoriile de convenienţă dar nici nu era suficient de matură şi de “pregătită” emoţional pentru a reuşi să facă alegerile potrivite în ceea ce priveşte relaţiile. (Au trecut 100 de ani şi nu s-au schimbat prea multe în sensul ăsta). Philippe nu reuşeşte să treacă de modelul familiei, în care nu se discută, lucrurile sunt acceptate aşa cum sunt şi în principiu fiecare îşi vede de viaţa lui.
Maurois nu oferă decât două variante să iubeşti pe cine nu te iubeşte sau să fii iubit de cineva care nu îţi spune nimic. Aici e în mare parte vorba şi de ceea ce am numit incapacitatea de a-şi evalua propriile nevoi şi de a le înţelege pe cele ale omului de lângă tine.
Spre deosebire de Philipe, şi de Maurois în aceeaşi măsură, care adulţi fiind caută un ideal de feminitate reţinut în copilărie: “Regina se numea Ania Sokolov. Era o tânără deosebit de frumoasă, zveltă, elegantă, îndemânatică.”
Am fost tentat să spun că personajele lui Maurois ţin mai degrabă de sfera patologicului, pe care autorul îl portretizează extrem de reuşit. Pe de altă parte, dacă te uiţi în dreapta şi în stânga, gelozii de genul ăsta chiar există, tot aşa cum nu lipsesc nici relaţiile de genul acesta în care raportul dintre cei doi parteneri e unul dominare / supunere. Nu degeaba vorbeam la început de “universalitatea” romanului.
Am citit Climate de Andre Maurois in ediţia Cartea de Buzunar, lansată acum câţiva ani de Jurnalul Naţional.
Nu e genul meu de poveste, dar a fost ceea ce am găsit într-o seară prin bibliotecă (încă un “motiv de kindle”). E genul de poveste care ajunge să te enerveze dacă iei personajele prea în serios.
Pe de altă parte, e genul de lectură la care te poţi bucura şi poţi aprecia munca, inspiraţia şi alegerile făcute de autor la nivel stilistic, dar şi de construcţie a poveştii şi a personajelor fie şi din punct de vedere strict tehnic.
E ca şi la tablouri, la unele apreciezi forma şi culoarea, la altele construcţia şi structura poveştii.
