Ma Jian şi al lui volum Scoate limba sunt una din experienţele de lectură în care excesul de detalii, de un naturalism dus până la suprarealism, te poate face să închizi prematur cartea şi să o pui deoparte oripilat sau cel puţin extrem de contrariat.

Scoate limba e un foarte scurt volum ce include 5 povestiri, Albastru de femeie, Zâmbetul lacului Duomula, Gândăcelul cu fundul gol şi cu opt dinţi, Stupa de aur şi Abhiseka localizate în Tibet, un Tibet al anilor ’80, un Tibet care este în acelaşi timp atemporal, cu un ritm, o serie de reguli şi cutume aparte ce forţează puterea de înţelegere a occidentalilor, ba chiar şi a chinezilor din Republică.

Ma Jian e unul din autorii chinezi contemporani care a reuşit să ofere o imagine extrem de plastică, mai apropiată de realitatea cotidiană chineză, dincolo de propaganda politică şi cenzură. Asta “i se trage” oarecum şi din studiile de pictură pe care le-a urmat în tinereţe, dar şi din faptul că o bună vreme a lucrat ca foto-reporter pentru o serie de reviste.

Ma Jian făcea parte din grupul intelectualilor dizidenţi, iar la mijlocul anilor 80 a plecat într-o călătorie iniţiatică (ce îl punea în acelaşi timp şi la adăpost faţă de o eventuală arestare). In urma acestor călătorii au apărut volumele Red Dust şi Scoate limba, acesta din urmă publicat în 1987. Volumul a fost imediat interzis iar autorul nevoit să se exileze în Hong Kong unde va locui până la sfârşitul anilor ’90. Ulterior Ma Jian a părăsit Asia pentru Germania şi apoi Londra, unde locuieşte şi astăzi alături de soţia sa, Flora Drew cea care i-a şi tradus scrierile în engleză.

Scoate limba a fost tradus abia în 2006 după ce în prealabil publicul european făcuse cunoştinţă cu alte volume, The Noodles Maker / Tăiţei Chinezeşti ori Red Dust. Ulterior, mai exact în 2009 autorul chinez a publicat şi romanul Beijing Coma a carui acţiune e plasată în contextul revoltei de la Tien-An-Men, interzis la rândul lui de autorităţile comuniste.

Fiecare din cele cinci povestiri surprinde în felul ei existenţa Tibetanilor, priviţi din exterior, din perspectiva unui jurnalist străin aflat în postura de observator, un observator asimilat până la un punct cu puterea colonială care practic ocupa Tibetul.

Cele cinci povestiri care fac subiectul acestor rânduri oferă o viziune aspră, dură a Tibetului, complet diferită şi de imaginea propusă de autorităţile chineze, dar şi de ceea ce vedem în filmele americane ori în albumele agenţiilor de călătorie, o lume… autentică. Dar şi autenticitatea aceasta e discutabilă, în sensul în care primitivismul lumii descrise, seria de poveşti şi ritualuri de o brutalitate excesivă, ori cu o sexualitate dusă dincolo de limita patologicului au fost considerate de o parte a criticii ca fiind pe undeva dincolo de realitate. Într-o anumită măsură Ma Jian a depăşit realitatea concretă povestirile lui pierzându-se într-un suprarealism mitic.

Nu sunt încă decis dacă să recomand acest scurt volum, în definitiv toate excesele pot fi justificate dintr-o perspectivă estetică superioară la care am putea spune că apelează Ma Jian, dar… pe de altă parte nici afirmaţia că volumul ar fi unul vulgar, obscen şi că prezintă tibetanii dintr-o perspectivă falsă şi defăimătoare.

Poate că această dispută oferă tocmai motivele pentru a încerca să citeşti cartea. Volumul e disponibil în librării sau chiar pe siteul editurii Curtea Veche Publishing, editură ce propune şi romanul Tăiţei Chinezeşti.

Un lucru e sigur, dacă voi avea ocazia o să citesc cu siguranţă şi alte scrieri ale lui Ma Jian.

A mai citit cineva Scoate limba, cum vi s-a părut?