Romanul Cu inima smulsă din piept îl prezintă pe Radu Paraschivescu în postura unui romancier-istoric, a unui romanicer pentru care nimic nu pare mai important decât să reuşească să ducă cititorul în epoca poveştii, în Portugalia secolului al XIV. Şi face asta chiar cu riscul de a duce povestea în planul doi.

Un poem crud ce se derulează într-o lume la fel de crudă, povestea ciudată cu accente sălbatice şi pe undeva absurde pentru cititorul contemporan, dragostea dintre Pedro I şi Inès de Castro n-a atins faima marilor perechi ale lumii: Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Paul şi Virginie, Daphnis şi Chloe […] n-a făcut box-office sau vânzări. (Mai jos puteţi asculta una din operele dedicate poveştii)

Deşi asta nu îmi face neapărat cinste, trebuie să recunosc că în primă fază nu mi-a picat fisa că Paraschivescu “rescrie” un fragment de istorie. Chiar mă întrebam de ce a ales să îşi plaseze romanul în spaţiul lusitan, în loc să dea dovadă de un pic de patriotism şi să ne “spună” mai multe despre vreo poveste autohtonă, moldo-valahă, ori eventual transilvană.

La drept vorbind, cu ocazia asta am realizat că literatura, de fapt spaţiul românesc parcă nu are o poveste autentică de genul acesta. Ar fi poate Zburătorul, Manole şi Ana sau Luceafărul lui Eminescu, dar parcă toate ele sunt (percepute) mai mult (ca) literatură decât mituri/poveşti autentice. În plus, la Manole accentul e pus pe creaţie şi nu pe dragoste.

Revenind însă la fascinanta poveste a lui Pedro şi a lui Inès de Castro, la romanul de faţă, principalul merit al autorului e, după părerea mea, acela de a fi reuşit să recreeze atmosfera acelui secol XIV, frust, poate un pic abrupt şi absurd. Fără a-l transforma într-un roman istoric, Praschivescu dedică multe pagini din Cu inima smulsă din piept intrigilor de la curţile regale, cu o încrengătură, adesea greu de urmărit, de regi şi moştenitori, cu lupte pentru putere, alianţe şi treceri din Lisabona la Castilia,Valladolid, Cordoba… cu scurte privire asupra situaţiei din Franţa sau Anglia.

Este adevărat că i se poate reproşa că din prea mult interes acordat construcţiei cadrului, datorită încercării de a oferi autenticitate, ajunge să se piardă în detalii mai puţin relevante, să acorde atenţie unor personaje secundare, pe cărora nu va reuşi să le dea credibilitate şi care nu fac decât să îl încurce pe cititorul nu neapărat pasionat de istorie.

Ultimul capitol însă, unul din acele capitole în care povestea e oarecum previzibilă, dar care, pe de altă parte e de un suprarealism dus până fantastic, dezvăluie finalul poveştii de dragoste, a încoronării singurei regine a lui Pedro I.

Dacă pentru alte secvenţe ale romanului autorul alege să îşi ia timp şi să se oprească la detalii, secvenţele finale sunt parcă grăbite, expuse într-un ritm ce îşi va găsi liniştea odată cu împlinirea răzbunării lui Pedro, cu pedepsirea vinovaţilor.

Pentru portughezi… Ines şi Pedro sunt simbolul aventurii romantice şi al iubirii până dincolo de margini. Dacă-i întrebi, îţi spun – prin vorbe sau priviri – că ororile se uită şi sângele se şterge, dar dragostea rămâne.

Iar asta acesta ar fi sensul întregii poveşti.