Micul Prinţ: Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic.

Am recitit de curând Micul Prinţ, ca un mic omagiu adus celor 70 de ani de la publicarea romanului. Antoine de Saint Exupey l-a scris în Statele Unite, de altfel prima ediţie a apărut la New York, în vara lui 1943, atât în engleză cât şi în franceză.

Scris şi publicat în timpul războiului, după o serie de romane “serioase” cum ar fi Terre des Hommes (Pământul oamenilor) sau Pilote de Guerre (Pilot de război), Micul Prinţ propune un cu totul alt fel de poveste, o autobiografie discretă a autorului în care se regăsesc şi câteva din exeprienţele lui personale, totul prezentat însă cu o deosebiă candroare şi o aparentă naivitate dezarmantă.

Se pare că în “planurile editoriale” ale lui Saint Ex, Micul Prinţ ar fi trebuit să apară cu un an înainte, de Crăciun, pe post de poveste-cadou pentru cei mici. Întree timp, romanul a devenit cel mai bine citit şi tradus tiltu din literatura franceză, adică mai bine de 140 de milioane de exemplare, respectiv traduceri în peste 250 de limbi si dialecte.

Povestea pilotului de avion eşuat în Sahara, apăsat de singurătate, care se întâlneşte cu Micul Prinţ ce plecase de acasă, de pe Asteroidul B612 (descoperit de altfel şi în realitate, de un astronom turc în 1909), din cauza unei poveşti de dragoste mult prea complicate, cu o floare, e de la început până la sfârşit una suprarealistă. Incluzând aici şi dispariţia misterioasă a Micului Prinţ.

Aventura îl duce pe Micul Prinţ într-o călătorie în care va descoperi lumea tare, foarte, nemaipomenit de ciudată, şi nu neapărat foarte de luat în serios, a oamenilor mari. O lume reprezentată de un rege, un vanitos, un beţiv, un businessman, un lampagiu şi un geograf, o lume în care va descoperi treptat cât de specială e planeta lui, cu vulcanii, floarea si baobabii ce trebuie pliviţi.

Deşi fiecare din cele şase experienţe îi oferă un episod special, cu mici descoperiri, abia pe Pământ, după discuţiile cu Vulpea, şi mai ales după ce o îmblânzeşte pe aceasta, ajunge Micul Prinţ la finalul acestei călătorii “iniţiatice”. Rolul lui pare de fapt a fi acela de a-i dezvălui Pilotului, şi prin extensie cititorului, toate adevărurile simple pe care oamenii mari le pierd din vedere.

Povestea Micului Prinţ nu este despre cât de tari şi deosebiţi sunt copiii în comparaţie cu oamenii mari care nu ştiu să se bucure de viaţă şi caută să îşi ocupe timpul cu lucruri cât mai importante… care se dovedesc a fi de fapt doar nişte aiureli, ci despre cât de evidente şi de uşor de reperat ar trebui să fie lucrurile deosebite din jurul nostru de care ne-am putea bucura.

Şi asta pentru că “…nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţa e invizibilă pentru ochi” iar noi (oamenii mari) nu mai ştim să privim, să vedem şi să înţelegem cu inima.

Am recitit şi redescoperit cu mare plăcere povestea lui Saint Exupery, de altfel cred că Micul Prinţ e unul din romanele acelea pe care merită să le reciteşti din când în când, fie şi în ideea de a găsi câte un nou mic detaliu.