Pobby şi Dingan. Kellyanne şi oricare dintre noi

Ben Rice publica, în anul 2000, Pobby şi Dingan, un roman care s-a bucurat de un succes foarte mare. Ceea ce e şi normal, ţinând cont de faptul că, fie că recunoaştem sau nu, toţi avem sau ne-ar place să avem nişte prieteni imaginari adevăraţi, aşa cum sunt Pobby şi Dingan pentru micuţa Kellyanne.

Dacă vreţi să trecem într-un registru mai serios, în care admitem că nu pot exista prieteni imaginari “adevăraţi”, putem spune că cei doi amatori de acadele Violet Crumbles şi Cherry Ripes ar putea fi o metaforă pentru visele, idealurile, planurile pe care le lăsăm deoparte învinşi de realitatea obiectivă a lumii în care trăim (sau suntem trăiţi).

Păstrând algoritmul romanului, de câte ori renunţăm la câte un vis…

În caz că nu aţi citit romanul, sau aţi făcut-o în 2007 când apărea în traducerea lui Dan Ciobanu la editura Univers (în memorabila Colecţie Cotidianul) să vă spun pe scurt despre ce e vorba.

Acţiunea are loc într-un orăşel minier din Australia, Kellyane e o fetiţă sensibilă, relatib retrasă, care îşi petrece vremea împreună cu prietenii ei imaginari Pobby şi Dingan, încurajată indirect şi de părinţii care şi-ar dori să o vadă cu copii de vârsta ei, dar le aşează lui P&D chiar şi tacâmuri la masă.

Inr-o zi tatăl fetei îi pierde  în mina lui de opal. (Opalul fiind “prietenul lui imaginar”) şi de aici lucrurile iau o întorsătură dramatică şi absurdă.

Încercând acum să scriu într-o formă coerentă, dar fără să mă pierd în detalii, nu pot să nu constat încă o data absurditatea poveştii şi faptul că, deşi alegerile autorului te revoltă nu poţi să laşi romanul din mână, accepţi tacit condiţiile lui Rice, de dragul lui Kellyanne, a lui Pobby şi Dingan, chiar dacă lucrurile merg într-o direcţie pe cât de ilogică, pe atât de dureroasă.

Paradoxal poate, sau poate doar pentru mine, finalul e mai degrabă frumos decât trist. Până la urmă, parcă merită să trăieşti într-o lume în care ceva în ceea ce crezi cu adevărat chiar începe să existe.

În 2006 a apărut Opal Dream o ecranizare a romanului, nu l-am văzut dar secvenţele de mai jos par interesante.

Nu pot să închei fără a aminti şi de Micul Prinţ respectiv de Oscar şi Tanti Roz, două dintre poveştile la care m-au dus cu gândul Pobby şi Dingan. (Interesant că piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt. a fost scrisă la doi ani de la apariţia romanului. Nu insinuez nimic, dar n-am putut să nu constat).

De ce Kellyane şi oricare dintre noi? Nu doar pentru că dă bine în titlu, nu.

Ci pentru că eu unul, deşi n-am avut prieteni imaginari m-am regăsit pe undeva în Kellyanne, aşa cum pe final de roman toţi locuitorii micului orăşel ajung să se identifice cu ea.

În definitiv de ce ar fi mai puţin rezonabil să crezi în prieteni imaginari decât să crezi şi să cauţi ani de zile un opal care poate că nici nu există?

Dacă găsiţi cartea, citiţi-o, sunt vreo două ore de care nu o să vă pară rău.