Supunere – spre o Franţă “Dar al Islam”?

Supunere, romanul apărut în luna ianuarie 2015 i-a împlinit lui Michel Houellebecq un vis, acela de a putea trăi tot restul vieţii doar din scris, fără teama de a mai fi nevoit să muncească vreodată.

Alăturat unor scrieri romane cult, 1984 sau Minunata Lume Nouă, Supunere şi-a asigurat succesul şi prin faptul că a apărut într-un moment potrivit. O viziune a unei Franţe aflate sub perspectiva transformării într-un stat islamic n-ar fi avut prea mare priză la public acum 20 sau chiar 10 ani.

La începutul lui 2015 însă, în contextul tragicului eveniment de la Charlie Hebdo… nimic mai firesc decât tiraje de sute de mii de exemplare în întreaga Europă pentru un roman cu un asemenea subiect.

Mărturisesc că erau şanse mari să nu citesc romanul dacă nu îl descopeream pe Houellebecq în Inamici Publici, acolo unde se autodescoperă împreună cu Bernard Henry-Levy, şi tare păcat ar fi fost.

Supunere nu e un roman nemaipomenit. Pe lângă subiectul interesant, e drept, reţeta e simplistă, un pic de sex, la început, ca să nu plece cititorul, un pic de filosofie socio-politică, câteva pagini de consideraţii legate de religie, fără o grijă excesivă pentru coerenţa poveştii.

Cu toate astea e un roman gândit şi construit de Houellebecq mai atent decât pare. În 2008, autorul spunea în Inamici Publici “Îmi este evident imposibil să demonstrez faptul că, pentru societate, despărţitrea definitivă de religios este echivalentă cu o sinucidere, nu e decât o intuiţie, o intuiţie persistentă, e drept.”

Mai apoi, suprinde alegerea destinului lui Joris-Karl Huysmans ca oglindă-paralelă a destinului personajului principal, profesorul de la Sorbona ajuns în postura de a lua în calcul trecerea la islam pentru a putea preda (dar şi de a se bucura de oferta domestică şi pecuniară a noii orânduiri) după schimbarea extrem de paşnică şi aparent firească a regimului din Franţa anului 2022.

Nu e cazul să vă simţiţi prost dacă auziţi pentru prima dată numele J. K. Huysmans. E un autor mai degrabă de nişă, chiar dacă nu minor. A publicat în a doua parte a secolului XIX câteva romane naturaliste, romanul În răspăr, cartea de capătâi a fanilor estetismului în literatură, un roman de referinţă pentru acel fin de siecle cu o atmosferă şi o literatură atât de specială, dar şi câteva romane “catolice” ca proces al convertirii lui din ultima parte a vieţii.

Personajul lui Houellebecq specialist în Huysmans, cu care pe undeva se şi identifică, e într-un într-un punct al existenţei în care absolut nimic nu mai are sens, deşi aparent e un om “realizat”. În acest context, al căutării identitare, ia în calcul şi credinţa şi încearcă să refacă “traseul” lui Huysmans. Merge la abaţia Ligugé acolo unde romancierul şi-a început viaţa monahală pentru un sejur revelator,  dar nu a rezistat mult, întregul demers părându-i-se absolut fără sens. Dramatizând un pic, pare că realizează că pentru el nu mai există scăpare, că e mult prea rupt de tradiţia culturală creştină.

În Supunere, situaţia din Franţa anului 2022 ar putea fi rezumată după cum urmează:

“După ce s-a sclifosit, s-a pisicit şi a mângâiat spinarea progresiştilor, biserica Catolică nu a mai fost în stare să se împotrivească decăderii moravurilor. Şi nici să respingă viguros, categoric, căsaătoria homosexuală (…) Era cât se poate de evident: ajunsă la un nivel respingător de descompunere, Europa nu mai era în stare să se salveze – aşa cum nu fusese nici Roma în secolul V al erei noastre.”

În acest context, cu indivizi derutaţi, lipsiţi de repere, care descoperă că libertatea absolută nu duce decât la singurătate absolută, societatea franceză din romanul lui Houellebecq pare extrem de uşor de convins să adopte islamismul (Că doar nu are nimic de pierdut, aparent).

Dincolo de bani şi recunoaştere, mai ales pentru universitarul expert în Huysmans, adevărata tentaţie e siguranţa şi liniştea oferită de existenţa unei familii, a unei (unor) femei care să îl aştepte acasă.

Sigur, romanul e roman, cu exagerările şi inadvertenţele inerente, de aici şi limitarea interpretărilor posibile. (Toţi profesorii de la Sorbona primesc câte trei soţii, una neapărat e studentă în anul doi, soţiile sunt toate excelente gospodine, ascultătoare şi supuse, de unde şi titlul romanului, nu ştim însă unde dispar franţuzoaicele.)

Ceea ce surprinde în toată transformarea prin care trece Franţa în Supunere e poate lipsa de reacţie, faptul că totul se întâmnplă paşnic, asta pentru că “Frăţia Musulmană” se mulţumeşte să fie acolo şi să răspundă unor nevoi căror societatea post-post-modernă nu le mai asigură, fără să recurgă la violenţă: “Jihadişti sunt nişte salafişti habotnici, care recurg la violenţă în loc să aibă încredere în prozelitism (…) pentru ei Franţa e un pământ al sacrilegiului dar al koufr, dimpotrivă, pentru Frăţia musulmană, Franţa face deja parte, potenţial din dar al islam.”

Ieşind însă din roman, trebuie să recunoaştem că o bună parte din realitatea franceză şi cea european-occidentală se apropie extrem de mult de situaţia imaginată de Houellebecq.

Întreg romanul pare să spună că Franţa secolului XXI va fi cu siguranţă religioasă, pentru că omul este o fiinţă religioasă prin însăşi esenţa lui.

Singura întrebare e dacă va fi una creştină, aşa cum o cunoaştem, sau va deveni islamică, cu inerenta supunere ?