Numărul Zero, cel mai recent roman al lui Umberto Eco a apăut în primăvară la editura italiană Bompiani. Editura Polirom are meritul de a-l fi pus extrem de repede la dispoziţia publicului de la noi, în traducerea Ştefaniei Micu. Spun asta şi din perspectiva faptului că, de exemplu, traducerea în engleză va fi disponibilă abia spre toamnă.

Catalogat ca roman, Numărul Zero, e mai degrabă o nuvelă sau o schiţă, dacă e să ne raportăm la ceea ce ne propune în general Umberto Eco. Deşi regăsim principalele teme ale scriituri lui Eco, stilul, obsesiile şi chiar acelaşi tip de personaje, senzaţia cu care rămâi e una a lucrului făcut oarecum pe jumătate, şi asta nu neapărat din cauză că autorul se rezumă la doar 200 de pagini.

Dar despre ce e de fapt vorba?

Este vorba de o poveste imaginară despre presa scrisă. În 1992 un om de afaceri dubios din Italia, mai exact din Milano, angajează o serie de jurnalişti, la fel de dubioşi, care au misiunea de a pregăti un nou ziar, Mâine, un ziar care îşi propune să anticipeze ştirile de… mâine. Toată povestea nu e de fapt altceva decât un experiment prin care omul de afaceri îşi propune să atragă atenţia “cui trebuie” asupra faptului că are la îndemână o armă excelentă prin care poate oricând apela la şantaj.

Eco face o radiografie explicită a modului în care presa poate face ştirea, în care prin mijloace simple poate oricând duce orice subiect, oricât de inofensiv ar fi el în direcţia în care o doreşte “politica editorială”. Şi asta fără să facă afirmaţii ori să aducă dovezi, ci pur şi simplu prin sugestii şi lăsând loc de interpretări.

Un alt palier al romanului alocă un spaţiu generos enigmei asasinării lui Mussolini şi a amantei lui. Un roman al lui Eco fără doza lui de mister, de conspiraţie, fără masoni şi asasinate, un univers romanesc în care Eco îmbină realul şi imaginarul (de fapt realitatea e cadrul din care povestea trece în posibil, un posibil mai mult sau mai puţin plauzibil). Secvenţele au farmecul paginilor “clasice” din Eco, dar rămân în impresia generală a romanului, aceea că povestea nu e exploatată suficient.

S-a spus că romanul se doreşte a fi o metaforă a lumii noastre (a Italiei anilor ’90 în primul rând) o lume în care totul e decis de agenţii secrete şi în care nimic nu e ceea ce pare, o lume în care presa e vândută unor servicii sau mafiei, o lume în care cetăţeanul de rând e atât de abrutizat încât nu mai e în stare, şi nici nu îşi mai pune problema să discearnă adevărul de falsurile care i se servesc.

Lucruri cu care suntem până la urmă de acord cu toţii. În fine, înţelegeţi ce vreau să spun.

În general, Umberto Eco e unul din acei autori depsre care se poate spune că reuşeşsc să fie credibili şi captivanţi indiferent de locaţia şi de epoca în care îşi plasează acţiunea.

Ceea ce nu e tocmai cazul cu Numărul Zero unde, din păcate povestea pare mai degrabă anacronică decât orice altceva. Sincer să fiu chiar m-am întrebat ce l-a apucat pe Eco să vină în 2015 cu o poveste despre presa scrisă şi cât de naşpa şi coruptă e ea.

Lucrurile capătă un pic mai mult sens atunci când afli că Numărul Zero e un proiect la care autorul începuse de fapt să lucreze la finele anilor ’90… dar care iată că vede lumina tiparului abia după vreo 15 ani. Interval în care şi-a pierdut actualitatea, pe care din păcate nu o compensează nimic altceva.

Dacă n-ar fi vorba de Eco ai putea fi tentat să spui că e un roman scris la normă, ca să iasă numărul în CV.

Fiind însă vorba de Eco, nu pot să nu îl recomand, fie şi doar pentru pasajul acesta:

“Rataţii, ca şi autodidacţii, au întotdeauna cunoştinţe mai vaste decât învingătorii, dacă vrei să învingi trebuie să ştii un singur lucru şi să nu pierzi timp să le afli pe toate, plăcerea erudiţiei e rezervată rataţilor. Cu cât ştie cineva mai multe, cu atât înseamnă că lucrurile nu prea i-au ieşit cum ptrebuie.”

O să îmi spuneţi că şi fraza de mai sus e tot din categoria anii ’90, şi că astăzi în era online-ului şi a informaţiei lucrurile stau altfel.

Oare?