Ieri a fost aniversarea lui J.R.R. Tolkien, născut pe 3 ianuarie 1892. Fără a fi plănuit asta, tot ieri seară am fost să vedem ultima parte din Hobbitul. După ce cu o săptămână în urmă revăzusem celelalte două părţi. Şi bine am făcut.

Odată cu The Battle of The Five Armies nu se încheie doar trilogia Hobbitul ci o epocă aparte în cinematografie şi chiar în ceea ce am putea numi pop-cult. Din 2001 şi până astăzi, regizorul Peter Jackson l-a transformat pe J.R.R. Tolkien în unul din cei mai îndrăgiţi, apreciaţi şi cunoscuţi autori de fantasy (nu neapărat şi cei mai citiţi) odată cu lansarea trilogiilor The Lord Of the Rings (2001-2003) şi The Hobbit (2012-2014) care alcătuiesc de altfel o mare poveste în cadrul “the Middle Earth Saga”.

Revenind la Hobbit, nu am citit povestirea lui Tolkien, dar e un lucru bine ştiut că Jackson a lungit foarte tare o istorie de 100 şi ceva de pagini, ba mai mult a adăugat secvenţe care nu există în carte, doar de dragul spectatorului modern (şi al reţetei, ofcors).

Mă refer aici la povestea de dragoste dintre Tauriel şi Kili, că deh, un film e degeaba fără un pic de dragoste. Dacă e să fim cârcotaşi, la categoria mişcări de marketing se încadrează şi “plimbările” lui Orlando Bloom aka Legolas, despre care nu e foarte clar ce vrea să facă… dar publicul se bucură că il vede multe minute pe ecran.

The Battle of The Five Armies ar fi trebuit să se numească There and back again (numele alternativ al romanului lui Tolkien) însă, în aprilie Jackson a propus a doua variantă, o variantă mai apropiată de ceea ce se se întâmplă în cele 144 de minute. Adică lupte, efecte speciale, alte lupte, încă un pic de efecte speciale şi tot aşa.

Subintitulat “the defining chapter” ultimul film din trilogia Hobbitul e din multe puncte de vedere mai puţin reuşit decât celelalte, dar oferă un final de poveste mai mult decât satisfăcător, şi asta nu doar pentru fanii lui Tolkien, ci chiar şi pentru un spectator neutru şi obiectiv.

Efectele speciale, 3D-ul aduc spectatorul în poveste şi într-adevăr merită experienţa 3D (I MAX mai ales). Din punctul acesta de vedere cele mai reuşite secvenţe sunt cele din prima parte cu atacul lui Smaug asupa satului şi pe final în imaginile de luptă 1 la 1.

Titlul filmului e foarte clar, va fi cu bătălii şi cu multe armate. Din păcate, au ieşit doar foarte multe zeci de minute de învălmăşeală, în care nu prea e clar cine cu cine se bate, cine pe cine omoară şi învinge. Sigur nu o să fiu acum cârcotaş să mă leg de faptul că oamenii, pescari de meserie, nu puteau avea absolut nici o şansă şi ar fi trebuit să fie nimiciţi de orcii de 3 ori mai mari şi blindaţi cu armuri, că doar e film.

După zeci de minute de secvenţe cu orci, lupte, săbii şi alte grozăvii, finalul îl are în prim plan pe Bilbo Baggins, şi peisajul idilic al casei sale. În primă fază m-am întrebat ce rost mai au aceste imagini, fără nici o legătură cu povestea, am realizat apoi că sunt mai mult decât binevenite, e o revenire în “actualitate” în momentul în care Bilbo era deja bătrân, şi mai apoi, poate la fel de important, îi permit şi spectatorului să lase povestea deoparte să o “aşeze” undeva printre legende.

Pentru că am ajuns la momentul concluziilor, aş spune că Hobbitul e o trilogie reuşită şi că împreună cu Lord of The Rings va rămâne una din seriile de referinţă pentru aceşti ani. Sigur, merită văzut la cinema, dar cred că îl vom revedea şi acasă cu mare plăcere.